Imnul ARUNACHALA SIVA versetele 91, 92, 93, 94, 95

 Versetul 91 

rāppaga lillā veṛuveḷi vittil

ramittiḍu vōmvā varuṇāchalā  

În acest verset, sufletul-devot invită pe Domnul să vină în casa inimii sale, care este locul potrivit pentru a se bucura împreună de fericirea non-dualităţii. Inima-eter este pură şi neîntinată, spre deosebire de mintea-eter şi de elementul eter. Ultimele două sunt manifestări ale lui prakrti, maya. Inima-eter este Conştiinţa Pură. În aceasta nu există nici mintea, nici eterul şi nici alte elemente. ‘Inima’ este realitatea atunci când acea persoană a fost eliberată de ego, etc. Este starea de repaos, unde nu există dualitate. Este experienţa atemporală unde nu există zi sau noapte. Sufletul-devot tânjeşte după această experienţă în care va fi unul cu Domnul său. 

Versetul 92 

latchiyam vaittaru ḷastiram viṭṭenaip

batchittāi prāṇano ḍaruṇāchalā 

Într-un text din Upanishade se spune: ‘Pranava (OM) este arcul; adevăratul Sine este săgeata; iar Brahman este stabilit a fi ţinta. Această ţintă trebuie atinsă fără şovăială şi asemeni săgeţii, acela trebuie să devină una cu acea natură.’ Acelaşi adevăr este sugerat în acest verset, doar relaţia este inversată, întrucât limbajul folosit este limbajul cununiei mistice. Sufletul este ţinta, săgeata este graţia, iar cel care pune stăpânire pe ţintă este Domnul. Vânătorul din Cer coboară pentru a vâna prada pe care nu o va lăsa până nu o va anihila complet. Dar, această distrugere este ceea ce-şi doreşte devotul cu devoţiune. De asemenea, acesta este hotărât să se ofere ca hrană spre a fi mistuit de Dumnezeu. Împlinirea bucuriei constă în completa anihilare a ego-ului. 

Versetul 93 

lābani yihapara lābami lenaiyuṭṭru

lābamen nuṭṭranai yaruṇāchalā 

Versetul acesta vorbește despre beneficiul suprem obținut de sufletul-devot. Munca lui Dumnezeu este aceea de a salva sufletele prin oferirea graţiei Sale. Chiar şi cele mai bune suflete au un defect sau altul. Nici un suflet nu poate pretinde că a obţinut tot ce şi-a dorit să obţină. Sufletul-devot îşi înţelege propria sa nevrednicie. Dumnezeu nu are nimic de obţinut din acceptarea acestui suflet. Faptul că El acceptă sufletul-devot se datorează numai manifestării nemărginitei Sale compasiuni. Unul dintre Sfinţii Saiva, Manikkavachaka cânta: “Ceea ce ai oferit Tu a fost pe Tine Însuţi; şi ceea ce ai obţinut Tu, este pe mine însumi. O Sankara, dintre noi doi, care este cel cunoscător? Eu am obţinut fericirea care nu cunoaşte sfârşit; ce ai câştigat Tu de la mine?”

Versetul 94 

varumbaḍi solilai vanden paḍiyaḷa

varundiḍun ṭalaividhi yaruṇāchalā 

Acest verset este despre asumarea responsabilității lui Dumnezeu în legătură cu salvarea sufletului-devot. Salvarea sufletelor făcută chiar cu forţa şi fără voia lor conştientă este ceea ce înfăptuieşte graţia lui Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu există întotdeauna pentru suflet. Rare sunt cazurile în care sufletul este pregătit cu un răspuns la această chemare. Devotul a venit la Dumnezeu la chemarea Lui. El nu poate să-l renege acum spunându-i că trebuie să sufere mai mult. Soarta are vreo putere în faţa voinţei lui Dumnezeu? Dumnezeu a chemat sufletul-devot iar aceasta ar trebui să fie problema Lui, chiar dacă este greu de purtat povara sa. 

Dumnezeu nu poate arunca vina pe soartă şi apoi să tacă. Este El atât de lipsit de putere încât nu poate stabili ce este drept? Într-adevăr, ce poate sta împotriva puterii lui Dumnezeu? Ce poate face soarta în faţa graţiei lui Dumnezeu? Sri Krishna a făcut această promisiune în Bhagavad Gita: Acei oameni care Mă venerează cu adevărat, cugetând la Mine ca şi cum nu sunt diferiţi de Mine (ca Sinele non-dual) – pentru cei care sunt mereu uniţi cu Mine în gând, Eu port responsabilitatea de a le asigura ceea ce-şi doresc şi de a proteja ceea ce ei au. (Capitolul IX, verset 22). 

Aspirantul sincer nu are niciun motiv să fie îngrijorat, nici măcar pentru subzistenţa corpului. Teamă, nelinişte etc. nu-şi pot găsi loc în mintea lui. Viaţa lui este cu adevărat lipsită de griji. Singura sa preocupare este progresul său spiritual. El ar trebui să privească lumea, inclusiv corpul său, ca aparenţe suprapuse peste non-dualitatea Sinelui. 

Versetul 95

vāven ḍrahampukkun vāzhvaru ḷanḍrēyen

vāzhvizhan dēnaru ḷaruṇāchalā  

Acest verset este despre dobândirea Sinelui prin pierderea de sine în care ego-ul este pierdut. Dobândirea Sinelui se datorează graţiei Sinelui. Ego-ul este doar o fantomă creată din ignoranţă. Când acesta este distrus acolo rămâne doar strălucitorul Sine strălucind în Inimă. Sufletul-devot tânjeşte după uniunea cu Domnul, Sinele Suprem. Când acesta intră împreună cu Domnul său în centrul Inimii, ego-ul devotului este anihilat complet. Îşi dobândeşte Sinele prin pierderea de sine. Existenţa separată de divinitate este cauza suferinţei; când acest lucru este înţeles ca fiind o manifestare iluzorie, suferinţa dispare şi se experimentează o neîntrecută fericire.