Jocul

ARTA DE A IUBI de Don Miguel Ruiz

În India există o legendă despre Dumnezeu, Brahma, care spune că acesta se simţea foarte singur. Nimic în afara lui Brahma nu mai exista, aşa că acesta era foarte plictisit, Brahma s-a decis să joace un joc, dar nu avea cu cine. De aceea, el a creat o zeiţă frumoasă, Maya, pentru a avea cu cine să se joace. Când Brahma i-a spus pentru ce a creat-o, Maya i-a răspuns: “Bine, iţi propun un joc minunat, dar va trebui să faci ce îţi spun eu”. Brahma a fost de accord, şi urmând instrucţiunile Mayei, a creat întregul univers: soarele şi stelele, luna şi planetele. Apoi a creat viaţa pe pământ: animalele, oceanele, atmosfera, totul.
Atunci, Maya i-a spus: “Ce frumoasă este această lume a iluziei pe care ai creat-o. Acum aş dori să creezi o specie de animal care să fie suficient de inteligent încât să poată aprecia creaţia ta”. Şi astfel, Brahma l-a creat pe om. După ce şi-a terminat creaţia, el a întrebat-o pe Maya când va începe jocul.
“O să-l începem chiar acum”, i-a răspuns ea, după care l-a luat pe Brahma şi l-a tăiat în mii de bucăţele. A aşezat apoi câte o asemenea bucăţică din Brahma în trupul fiecarui om şi a spus: “Acum, jocul poate începe! Am să te fac să uiţi cine eşti, iar tu vei încerca să te redescoperi pe sine!” Şi astfel, Maya a creat Visul, iar Brahma continuă să încerce până astăzi să-şi amintească cine este. Brahma se află în interiorul vostru, iar Maya este cea care vă împiedică să vă aduceţi aminte acest lucru.
Când se trezeşte din Vis, omul redevine Brahma şi îşi dă seama că este divin. El se uită însă la ceilalţi, se recunoaşte în ei pe sine şi spune: “Bine, eu m-am trezit, dar ce se întâmplă cu ceilalţi?” Acum el cunoaşte trucul Mayei şi le poate spune adevărul celor din jur, în speranţa că şi aceştia se vor trezi. Doi oameni treji la o petrecere se pot distra mult mai bine decât unul singur. Dacă mai apare unul, este şi mai bine. Începeţi aşadar cu dumneavoastră. Ceilalţi vor începe apoi şi ei să se schimbe, până când toţi participanţii la petrecere se vor trezi.
                                                     Citat din pag.204.

Poonja

Citat din “Doar rămâi tăcut” de H.W.L.POONJA

Prin înţelegere, acum puteam vedea că întrebarea “cine sunt eu?” trebuia să mi-o pun cu mulţi ani înainte. Avusesem o experienţă directă a Sinelui pe când aveam opt ani, dar încercasem întreaga viaţă să o recapăt. Mama mea mă convinsese că devoţiunea faţă de Krishna mă va face să o recapăt şi într-un fel sau altul, m-a condiţionat să îmi îndrept atenţia spre un Dumnezeu exterior care, spunea ea, îmi va putea readuce experienţa pe care o doream atât de mult. După o viaţă de căutări, după sute de întâlniri cu sadhu, swami şi tot felul de guru, nimeni nu îmi spusese acest adevăr atât de simplu, în felul în care a făcut-o Maharshi. Nici unul dintre ei nu a spus: “Dumnezeu este înauntrul tău. El nu este deloc diferit de tine. Tu eşti Dumnezeu. Întreabă-te cine eşti cu adevărat. Cine eşti tu? Şi atunci Îl vei experimenta în Inima ta ca fiind Sinele.” Dacă l-aş fi întâlnit pe Maharshi mai demult şi aş fi pus în practică învăţătura sa, probabil aş fi fost scutit şi nu aş mai fi irosit atât de mulţi ani în căutarea exterioară.

                       (Pag. 47, editura Herald, trad. Sorin V.)

Călătorie în India

Abia acum, după aproape patru ani, la rugămintea unor prieteni, reuşesc postarea călătoriei în India. A început în 10 noiembrie 2006 şi s-a încheiat în 17 decembrie acelaşi an.

După ce graţia lui Ramana Maharshi şi-a pus amprenta în viaţa mea făcându-mă să-mi reconsider statutul a ceea ce sunt, au dispărut grijile şi totodată dorinţele.
Prin urmare şi dorinţa de a vizita India a dispărut, la fel cum un copil nu mai plânge după mama sa, când ea a revenit lângă el.
Excursia de acum era împlinirea unei dorinţe mai vechi.
Multe obiective erau vizate (cam 30), cuprinzându-se într-un tur al nordului şi sudului Indiei. Relatări zilnice au fost făcute în blogul său de Costin.
Daniela şi cu mine ne-am alăturat grupului în partea sudică a turului.
Călătoria noastră a început într-un avion boeing spre Frankfurt, apoi spre Chennai.
Bilete, bagaje, avion, cazare, de toate s-a ocupat draga mea prietenă Daniela, care a mai fost in India şi ştie şi engleza. Engleza mea e furată şi e insuficientă, înţeleg binişor dar nu ştiu să mă exprim. Mi-am luat cu mine un dictionar de buzunar.
Am îndurat frigul din avion iar la aterizare în Chennai ne-a întâmpinat o ploaie caldă cu aburi ca într-o saună. Era noaptea de10 noiembrie.
Ajati şi Ajata ne-au aşteptat şi ne-au condus cu riksha, la hotel.
Hotelul era rezonabil, nu de lux, avea un pat de mijloc, o baie turceasca cu găleată şi cană.
Dimineaţa am schimbat banii (euro în rupii) şi am început cumpărăturile necesare călătoriei. Mi-am luat sandale comode pentru drumeţii. Magazine mari şi mici cu vânzători insistenţi te făceau să cumperi şi ce nu era necesar.

Primul contact cu India a fost destul de şocant: multă mizerie; străzi neasfaltate, fără trotuare; circulaţie pe partea stângă a străzii (maşinile au volanul pe dreapta); zgomot de claxoane pretutindeni; multa populaţie fără încălţări;măncarea se amestecă şi se măncă cu mâna direct de pe frunze de banane.
Ajati a închiriat un minibuz de 10 locuri şi am pornit călătoria în partea de sud a Indiei.
Grupul era format din: Ajati şi Ajata organizatorii turului, Costin, Filomela şi sora ei Daia, Florentina (Padmini), Florentina (Jyoti),.Nitya, Daniela (Satya), eu şi şoferul.
Primul drum a fost la Tiruvannamalai pentru a lăsa o parte din bagaje. Urma să luăm la noi doar strictul necesar.
Drumul mi s-a părut scurt, atentă fiind la tot ce apărea în cale: case, oameni, animale, vegetaţie.
Seara după cazare, am luat cina la “Usha”, un restaurant în stil occidental cu alimente mai puţin condimentate, “not spaisy”. Patronul era german căsătorit cu o indianca şi împreună aveau doi baieţi de 8-9 ani.
Aici am întâlnit-o pe frumoasa românca Brighite şi fiul ei Leonard, care petrec anual câteva luni în Tiruvannamalai. Brighite a fost momentul de încântare al zilei.

Dimineaţa următoare cu toţii am vizitat Ramana Ashramam.
La poartă am lăsat încălţările dar şi zgomotul. Păşesc cu sfială să nu tulbur liniştea. Nu ştiu unde să mă uit. Îmi vine să plâng, nici nu speram vreodată să ajung aici. Cu tălpile goale pe pământul cărămiziu caut urma paşilor celui căruia i se spunea “Bhagavan”. Intru în sala mare de meditaţie şi liniştea mă pătrunde şi mă fâsticesc, nu ştiu ce să fac. Atât de mulţi oameni în sală şi totuşi atâta linişte. Unii meditează în poziţie de lotus lângă perete, alţii fac namaskar cu corpul întins pe podeaua de marmură, alţii ocolesc templul din interiorul sălii. Aleg să înconjur templul. Observ o statuie a lui Ramana Maharshi între stâlpii templului. De fapt pe El îl înconjor, timp în care încerc o “conversaţie” cu El. “Conversaţie” de la inimă la inimă...

Ies apoi în urma grupului să vizităm şi restul clădirilor. Ajungem la poarta ce duce la munte. Totul este tăcere şi nemişcare, sunt într-o altă lume, într-o altă dimensiune...Aici vreau să rămân, nu vreau să merg mai departe... Seara, de pe terasa hotelului am admirat muntele sfânt Arunachala. Era atât de aproape! Mai jos de vârf un nor îl înconjoară ca un fular alb în jurul gâtului, făcând să pară că deasupra norului se afla o piramidă. O imagine splendidă ce a rămas fixată în memoria mea. Această vizită a fost scurtă, dar la întoarcerea din tur, vom sta la poalele Arunachalei două săptamâni.

Costin a hotărât să se întoarcă în România peste două zile.
Noi ne continuăm turul ca şi cum am face ocolul muntelui sfânt, dar de la distanţă mai mare de zeci şi sute de km.
Întâi o luăm spre sud-est la Chidambaram. Aici vizităm cel mai mare templu închinat lui Sri Shiva. Într-adevăr construcţia e imensă, dar mai mult m-a impresionat ceremonialul de puja oferit zeiţei Shri Parvati. Am nimerit în timpul acestei ceremonii, iar un tânăr brahmin s-a oferit să ne mijlocească să ajungem chiar în spaţiul unde se săvârşea puja, să putem vedea mai de aproape. Brahminii care oficiau ceremonia cântau mantre şi turnau peste statueta ce o reprezenta pe zeiţă în miniatură, lapte de nucă de cocos. Apoi o dădeau cu parfum, o omagiau făcând aarti cu foc, camfor şi o “îmbrăcau” cu un fel de armură din aur. Foarte multă lume era prezentă la această puja, unii ofereau ghirlande de flori şi bileţele cu rugăciuni celor care oficiau puja. La plecare, un elefant ne-a “binecuvântat” cu trompa pe cap, după ce puneam un bănuţ în trompă. Eu m-am simţit binecuvântată că am ieşit din templu, din amestecul de mirosuri de flori, camfor, urină şi excremente de la toate animalele care umblau neângrădite, peste tot.

Următoarea oprire la Tiruchirappalli. Aici vizităm un templu dedicat lui Sri Vishnu, un templu imens cu şapte ziduri concentrice şi porţi impunătoare. Ne-am urcat pe nişte acoperişuri să putem avea o imagine mai de ansamblu. Arăta ca o fortareată.
La Madurai petrecem momente de linişte pe treptele bazinului cu apă al templului Minakshi. Tânărul Venkataraman, viitorul Ramana Maharshi, frecventa acest templu înainte de a pleca la Tiruvannamalai.
http://www.youtube.com/watch?v=NNJbYGGy3Hc&feature=endscreen

Drumul nostru a ajuns la Rameshwaram, cea mai apropiată zonă de Sri Lanka. S-a făcut un scurt popas pe podul Adam’s Bridge de unde am admirat golful si calea ferată (cu un singur sens), paralelă cu şoseaua, dar mult mai jos decât soseaua. S-a facut baie în ocean. Pe ţărm erau multe colibe de pescari.
Până să ajungem la următorul popas Kanyakumari, am fost uimită de “pădurile” de eoliene ce se întindeau la stânga şi la dreapta drumului. Kanyakumari este cel mai sudic punct al Indiei, iar atracţia principală o constituie cele două insule pe care sunt construite un templu dedicat lui Swami Vivekananda şi o imensă statuie de 40 m înalţime.

La insule se ajungea cu un fel de vaporaş special amenajat să poată transporta cam 40-60 persoane. Mereu se aştepta la rând pentru a urca pe vapor, din cauza miilor de pelerini. Valurile erau mari şi te stropeau oriunde te aflai. Pe vaporaş am avut bucuria să-l am pe banca din faţa mea pe copilul perfect. Era încadrat de doi tineri brahmini. Toţi trei erau raşi pe cap, aveau bustul descoperit, o sfoară în diagonală pe bust, iar la gât o aţă cu un medalion din lemn de santal, având sculptat un model stil “mandala”. Puştiul avea cam 5-6 ani, dar părea foarte matur. Chipul său răspândea calm, siguranţă, putere. Nu era agitat ca noi toţi, emoţionaţi şi speriaţi de valurile ce ne stropeau. Privirile noastre s-au întâlnit şi timpul a stat în loc. Nu a schiţat nici un zâmbet. Totul în jur a tăcut, eram ca într-un film fără sonor, unde doar privirile noastre erau prezente. După un timp a coborât ochii şi atunci am reuşit să-i văd şi pe însoţitorii lui dar şi pe el în ansamblu. Însoţitorii, la fel ca noi toţi, priveau cu îngrijorare la valurile puternice, ce puteau răsturna vaporaşul dar şi la posibilitatea de a se feri de stropii de apă ce ajungeau până la mijlocul ambarcaţiunii. Doar copilul era demn, fără teamă, deasupra acestei agitaţii. Nu se mai uita la mine, păstra privirea în jos. Voiam sa vadă şi alţii din grupul nostru acest copil deosebit, dar grupul era răsfirat, doar Ajata era mai aproape. Îi atrag atenţia şi-o întreb dacă ştie ce semnifică medalioanele de la gâtul celor trei brahmini. Se uită discret şi spune că trebuie să fie un semn distinctiv al ashramului lor. Nu cred că s-a uitat şi la chipurile lor. Mai târziu am aflat ca nu a băgat de seamă acest aspect. În timpul discuţiei mele cu Ajata, puştiul s-a uitat din nou la mine şi atunci am ştiut că scopul prezenţei mele în tur a fost realizat şi asta o ştiam doar noi doi. 
Vaporul se opreşte şi trebuie să coborâm. Ne ridicăm în picioare şi ne înghesuim spre ieşire. Amarcaţiunea era plină full de pelerini. Puştiul urma să se ţină de cei doi tineri însoţitori dar am fost mai iute de mână, profitând şi de agitaţia iscată şi de învălmăşeală, l-am luat eu de mână să-l ajut la coborâre. Câţiva paşi naturali, fireşti, până a ridicat ochii şi a văzut pe cine ţinea de mână. A zâmbit şi a fost suficient. Copilul perfect sau fără imperfecţiuni, este întâlnirea pentru care mă aflam în tur. Privire – atingere – tăcere. Suficient. 
 Când am povestit mai târziu acest episod, toţi mă întrebau ce înseamnă un “copil perfect”, nu toţi sunt perfecţi făcuţi de Dumnezeu?! Ba da. Şi eu am doi băieţi, care pe vremea când aveau 5-6-7 ani, erau frumoşi, drăgălaşi, gingaşi. Eu îndrăgeam toţi copiii şi le vedeam frumuseţea, dar vedeam şi că unii erau mai frumoşi ca alţii. Unii erau mai ochioşi, mai cârni, mai grăsuţi, alţii mai slăbuţi, unii cu părul mai creţ, alţii cu părul mai rar, unii aveau dinţii mici mici, alţii aveau strungăreaţă, unii aveau urechile mai mari, unii aveau capul mai ţuguiat, alţii aveau fruntea mai lată, alţii fruntea mai bombată. Având copii la grădiniţă, la şcoală, nu poţi să nu faci deosebiri şi să nu admiri perfecţiunea. Copilul acesta nu avea nimic dizarmonios, tocmai acest fapt m-a uimit. Şi-i căutam un defect, un cusur şi nu era... Cineva a subliniat “dar, totuşi era... negru”, ca şi cum aceasta era o imperfecţiune. Am amuţit. Da, era negru, dar un negru spre albastru, ca norii de ploaie, Iar aceasta nu este cusur şi noi abia aşteptăm vara să ne bronzăm la mare.

După coborârea pe insulă nu l-am mai văzut şi nici pe însoţitori, au dispărut ca un fum.
Turul continuă pe partea de sud-vest a Indiei, vizitând temple, făcând baie în apa caldă a oceanului, apoi cu vaporaşul am călătorit 7 ore pe un canal navigabil, paralel cu oceanul, până am ajuns la complexul ashram al lui Amma. Amma este considerată ca fiind guru ce oferă îmbrăţişări, (în acel moment era plecată din tară), iar complexul de locuinţe este format din cinci clădiri cu până la 11 etaje, al doilea ca mărime din India.

În calea noastră apar tot mai des lozinci care amintesc de comunism, afişe cu secera şi ciocanul, pictate chiar pe pereţii caselor. La Kochi rămânem două zile şi vizităm templu-casă-muzeu al lui Sri Adishankaracharia, unde a copilarit; râul care trece în apropiere şi un templu deosebit cu 7 etaje dedicat tot lui.
La templu-muzeu, după ce am făcut pradakshina în jurul templului interior, am asistat la o puja, iar la sfârşit am primit amrut şi prasad oferite la puja . După o altă baie în ocean am surprins un curcubeu minunat şi un apus de soare în ocean. La Constanţa prindem doar răsărit de soare în mare.

Părăsim plaja şi o luăm spre Munnar, urcând dealuri pline de plantaţii de ceai. Popas scurt în munţi, lângă o cascadă şi unde în sfârşit am văzut o mulţime de maimuţe. Peste tot plantaţii de ceai iar printre rânduri, culegatori de ceai, în special femei, cu o foarfecă mare de care era prinsă o pungă unde se adunau frunzele tăiate. Apoi punga era răsturnată în saci uriaşi, care erau purtaţi pe cap. Tot femeile lucrau şi la repararea drumurilor pe munte. Cu o săptămână în urmă fusese furtună puternică, urmată de inundaţii şi alunecări de pământ iar drumul spre Ooty fusese închis pentru reparaţii, astfel am avut ocazia să văd femeile cărând pământul ce bloca drumul, cu galeţi şi lighene puse pe cap.

Drumul prin munţi este înspăimântător, curbele sunt incredibil de strânse, stil agrafă şi pentru a evita orice eveniment neplăcut, toţi şoferii claxonează înainte de a începe curba, spre a anunţa pe eventualii şoferi din sens opus să aştepte până se termină manevra. Curba nu poate fi luată de două maşini odată pe cele două sensuri. Chiar la trecerea unui autocar, microbuzul nostru a fost nevoit să dea cu spatele înapoi. Şi asta n-ar fi atât de grav, mai rău era că aceste curbe strânse erau şi înclinate aproape de verticală. Incredibil. Numai în India se poate aşa ceva, la noi n-ar fi posibil din cauza frigului şi a poleiului de pe şosea. Cu toate aceste condiţii de circulaţie nu am văzut nici un accident, dar nici a doua oară nu mai trec pe-acolo. Staţiunile montane sunt frumoase, dar plouă şi e frig, aşa că toţi am fost bucuroşi să scurtăm perioada de stat la munte.
Drumul plin de curbe periculoase, 27 la numar, pana la Mysore, m-a făcut să capăt încredere în maşinile indiene şi în şoferii indieni.

Mysore, oraşul mătăsurilor, m-a încântat prin comerţul special, deosebit (diferit de tot ce ştiam) şi de calitate ireproşabilă; prin grădinile şi parcurile cu fântâni arteziene, unde apa se ridică şi coboară în ritm de muzică şi culoare; palatul maharajahului; templu- muzeu – sala de concerte şi ashram al unui muzician Swamiji Ganapati Satchitananda.

De aici până la Bangalore m-am relaxat pe minunata autostradă cu două benzi. Şi la Bangalore am vizitat un ashram mare şi frumos îngrijit al lui Sri Sri Ravishankar, care a binevoit să apară şi să răspundă întrebărilor puse în sala cu o mie de petale de lotus. Tot aici, în curtea ashramului am văzut de aproape, doi elefanţi dresaţi. Seara ne-am bucurat de un spectacol de muzică şi dans clasic, într-o sală din Bangalore. Mişcările dansatoarei mă duceau cu gândul la cât de minunat a creat Dumnezeu corpul uman. De la spectacol ne-am întors cu rikşa la hotel şi pe o porţiune de drum, rikşa s-a luat la întrecere cu un autoturism de lux. 

Drumul de la Bangalore spre Puttaparthi era recent construit şi încă se vedea pe marginea drumului, cum a fost necesar să taie pereţi din case spre a lărgi şoseaua, iar porţiunea de casă tăiată era încă locuită. Febra a pus stăpânire pe mine încât am fost mulţumită să rămân în camera de hotel, în timp ce grupul vizita ashramul lui Sai Baba. Aici în cameră, am avut trei încercări involuntare de decorporare, din care două reuşite, cu siguranţă din cauza febrei. Dimineaţa m-am simţit mai bine şi am colindat prin oraş. Locul e foarte frumos, îngrijit şi peste tot sunt postere cu Sai Baba.
Pornim mai departe spre Tirupati - Tirumala unde ne cazăm la cel mai luxos hotel, de pe perioda turului.
Din nou serpentine strânse ca să ajungem la templul lui Sri Venkateshwara, unde stăm la cozi nesfârşite, pentru a pune o singură dorinţă (spre a fi îndeplinită), în faţa statuiei ce-l reprezintă. Pelerinii stăteau pe trei şiruri, bine delimitate, în funcţie de taxa ce era platită de fiecare. Şirurile se mişcau greoi, dar din când în când se striga:”GOVINDA!”  şi strigătul se ducea din gură în gură ca un ecou. Printre atâţi pelerini am văzut şi multe femei ne-indience, care purtau sariu dar, erau şi rase pe cap, semn de abandon total. 

Seara am ajuns la muntele drag Arunachala, lângă care voi petrece două săptămâni. Oraşul se pregătea de festivalul Kartikay Deepam, nouă zile de sărbătoare importantă pentru indieni.
Festivalul începea în faţa porţii de est a templului Arunachaleshvar din Tiruvannamalai, cu împodobirea unui car alegoric înalt cam de 10-13 metri, cu roţi imense de lemn, trase de două şiruri de lanţuri metalice foarte groase şi grele. În interiorul carului, se oficia puja de către brahmini. De roţile carului se spărgeau nuci de cocos. Oamenii umpleau zona. Pe lângă localnici, care participau cu toţii, erau mii de pelerini veniţi special pentru această sărbătoare, din toate colţurile lumii.

Ajati aranjase să putem vedea totul de pe o terasă, chiar de lângă carul împodobit. La cele două lanţuri se înghesuiau femei (în stânga) şi bărbaţi (în dreapta) să tragă, de parcă de asta depindea fericirea lor. Între cele două lanţuri încercau să facă ordine oameni în uniformă. După ce au venit şi VIP-urile, a dat bice din car un vizitiu şi carul s-a mişcat în ritm de tobe şi fanfară. Veselia era la ea acasă, atmosfera însăşi era încărcată de bucurie. Carul, tras de femei şi bărbaţi, urma să înconjoare templul, până târziu în noapte iar apoi, tot poporul în picioarele goale făceau înconjorul muntelui sfânt Arunachala, cale de 14-15 km. Străzile erau pline de pelerini făcând pradakshina. Râuri de oameni. Maşinilor le era interzisă intrarea în oraş.

În curtea ashramului, devoţii lui Ramana Maharshi, intonau cele 108 imnuri închinate colinei Arunachala. Orientaţi cu faţa către munte şi privind focul aprins pe vârful muntelui, cântam cu toţii, simţind cum întreaga natură participa alături de noi. Un exemplu era chiar păunii care soseau de peste tot şi se alăturau devoţilor, iar când se termina cântecul zburau care încotro de nu mai vedeai nici unul. Cântecul a fost copleşitor pentru mine, nu ştiam versurile, fredonam doar refrenul : Arunachala Shiva, Arunachala Shiva, Arunachala Shiva, Arunachala.

Lacrimile îmi curgeau continu. Melodia era asemănătoare cu o doină legănată,de pe la noi. Unii cântau de pe carţi, alţii ştiau pe dinafară, dar fară dirijor, cântau la unison, într-un ritm calm şi încetişor. Părea că fiecare cânta pentru el, uşor, ca o rugă intimă, o relaţie doar între el şi flacăra ce strălucea în vârful muntelui. 
Seară de seară ne adunam în curtea ashramului pentru intonarea imnului dar şi pentru starea de beatitudine la care nu mai voiam să renunţăm. 

Pe timpul zilei era plăcut să contemplu muntele de pe terasa hotelului unde eram cazaţi. Am urcat şi până la peştera Virupaksha şi la Skandashramam, dar mai sus nu am îndrăznit. Coborând de la peşteraă, s-a petrecut o minune cu engleza mea, îmi venea să vorbesc numai în engleză. Şi Daniela s-a mirat că pronunţam corect, ştiind că n-am făcut engleza la scoală.
Am avut o reţinere să urc pe munte mai sus, de parcă n-aş mai fi vrut apoi, să cobor vreodată.

Zilele trec, fiecare cu un farmec aparte. Au fost zile când am rămas fără bani şi mâncam biscuiţi şi apa. Am descoperit nişte biscuiţi ieftini şi buni, care semănau la formă şi gust cu pasca vecinilor mei evrei, din copilărie. Am redescoperit farmecul copilăriei. 

Apoi , în diverse zile, ne întâlneam cu diverşi “guru” la întâlniri zise ”satsang”. Cu fiecare am avut câte o experienţă drăguţă. Păstrez în cutia amintirilor plăcute pe Verner, Trisha, Rob, Jo-Ane, Siva-Shakti, Swami Shantananda. Trebuie să recunosc că în acea perioadă mi s-au accentuat capacitaţile “paranormale”(şi nu numai mie), mai ales cele telepatice dar şi cele de introspecţie, care de regulă fugeau de mine. Mi se întâmpla foarte des să citesc gândul omului, aşa încât exprimarea verbală să fie de prisos. Un exemplu este prietenia cu Anna, o italiancă venită singură la ashram, cu care mă înţelegeam fără cuvinte.

Urcând pentru a doua oară la Skandashramam şi Virupaksha, am lungit drumul, ştiind că ne luam rămas bun de la aceste locuri. Priveam mai atent plantele, pietrele, am poposit, am meditat, nu ne dădeam duse, nici eu şi nici Daniela. Mergeam pe acelaşi drum pe care mersese şi Ramana Maharshi. Pe cărare ne întâlnim cu un sadhu care se odihnea la umbră, pe o piatră. Ne oprim şi noi la umbră şi intrăm în vorbă cu el. Când îl privim mai atent, observăm că semăna izbitor cu Ramana Maharshi. Uimite de asemănare îi spunem, dar el zâmbitor, arătând spre cer, spune că doar graţia divină este responsabilă de acest lucru. Ne-am desparţit de acest sadhu, dar parcă-l regăsisem pe Cel ce a renunţat la formă, în acea formă atât de asemănătoare Lui. Încă o dovadă că iluzia îţi împlineşte dorinţele.

Ultima seară camera noastră a fost inundată, punându-ne serios la treabă să adunăm apa şi să uscăm bagajele, căci a doua zi urma să plecăm din Tiruvannamalai. Muncă grea, dar se rezolvă. Peste zi, bagajele se usucă, iar noi facem o plimbare la un ashram în cealaltă parte a muntelui, unde luăm parte la un satsang, al unui swami foarte vesel şi vorbăreţ. Vorbea despre libertatea de a alege; “alegi să ai orice meserie, mâncare, iubită, dar Sinele nu e pe bază de alegere: EŞTI “.

Soseşte şi ora plecării, dar am emoţii mai mari ca la sosire. Din grupul nostru mai rămân trei doamne şi Ajati. Plecăm cu un taxi pană la Chennai de unde luăm avionul spre Frankfurt, apoi spre Bucureşti.
India rămâne în urmă, dar în acelaşi timp mereu prezentă în inima mea.