După ce graţia lui Ramana Maharshi şi-a pus amprenta în viaţa mea făcându-mă să-mi reconsider statutul a ceea ce sunt, au dispărut grijile şi totodată dorinţele.
Prin urmare şi dorinţa de a vizita India a dispărut, la fel cum un copil nu mai plânge după mama sa, când ea a revenit lângă el.
Excursia de acum era împlinirea unei dorinţe mai vechi.
Multe obiective erau vizate (cam 30), cuprinzându-se într-un tur al nordului şi sudului Indiei. Relatări zilnice au fost făcute în blogul său de Costin.
Daniela şi cu mine ne-am alăturat grupului în partea sudică a turului.
Călătoria noastră a început într-un avion boeing spre Frankfurt, apoi spre Chennai.
Bilete, bagaje, avion, cazare, de toate s-a ocupat draga mea prietenă Daniela, care a mai fost in India şi ştie şi engleza. Engleza mea e furată şi e insuficientă, înţeleg binişor dar nu ştiu să mă exprim. Mi-am luat cu mine un dictionar de buzunar.
Am îndurat frigul din avion iar la aterizare în Chennai ne-a întâmpinat o ploaie caldă cu aburi ca într-o saună. Era noaptea de10 noiembrie.
Ajati şi Ajata ne-au aşteptat şi ne-au condus cu riksha, la hotel.
Hotelul era rezonabil, nu de lux, avea un pat de mijloc, o baie turceasca cu găleată şi cană.
Dimineaţa am schimbat banii (euro în rupii) şi am început cumpărăturile necesare călătoriei. Mi-am luat sandale comode pentru drumeţii. Magazine mari şi mici cu vânzători insistenţi te făceau să cumperi şi ce nu era necesar.
Primul contact cu India a fost destul de şocant: multă mizerie; străzi neasfaltate, fără trotuare; circulaţie pe partea stângă a străzii (maşinile au volanul pe dreapta); zgomot de claxoane pretutindeni; multa populaţie fără încălţări;măncarea se amestecă şi se măncă cu mâna direct de pe frunze de banane.
Ajati a închiriat un minibuz de 10 locuri şi am pornit călătoria în partea de sud a Indiei.
Grupul era format din: Ajati şi Ajata organizatorii turului, Costin, Filomela şi sora ei Daia, Florentina (Padmini), Florentina (Jyoti),.Nitya, Daniela (Satya), eu şi şoferul.
Primul drum a fost la Tiruvannamalai pentru a lăsa o parte din bagaje. Urma să luăm la noi doar strictul necesar.
Drumul mi s-a părut scurt, atentă fiind la tot ce apărea în cale: case, oameni, animale, vegetaţie.
Seara după cazare, am luat cina la “Usha”, un restaurant în stil occidental cu alimente mai puţin condimentate, “not spaisy”. Patronul era german căsătorit cu o indianca şi împreună aveau doi baieţi de 8-9 ani.
Aici am întâlnit-o pe frumoasa românca Brighite şi fiul ei Leonard, care petrec anual câteva luni în Tiruvannamalai. Brighite a fost momentul de încântare al zilei.
Dimineaţa următoare cu toţii am vizitat Ramana Ashramam.
La poartă am lăsat încălţările dar şi zgomotul. Păşesc cu sfială să nu tulbur liniştea. Nu ştiu unde să mă uit. Îmi vine să plâng, nici nu speram vreodată să ajung aici. Cu tălpile goale pe pământul cărămiziu caut urma paşilor celui căruia i se spunea “Bhagavan”. Intru în sala mare de meditaţie şi liniştea mă pătrunde şi mă fâsticesc, nu ştiu ce să fac. Atât de mulţi oameni în sală şi totuşi atâta linişte. Unii meditează în poziţie de lotus lângă perete, alţii fac namaskar cu corpul întins pe podeaua de marmură, alţii ocolesc templul din interiorul sălii. Aleg să înconjur templul. Observ o statuie a lui Ramana Maharshi între stâlpii templului. De fapt pe El îl înconjor, timp în care încerc o “conversaţie” cu El
Ies apoi în urma grupului să vizităm şi restul clădirilor. Ajungem la poarta ce duce la munte. Totul este tăcere şi nemişcare, sunt într-o altă lume, într-o altă dimensiune...Aici vreau să rămân, nu vreau să merg mai departe... Seara, de pe terasa hotelului am admirat muntele sfânt Arunachala. Era atât de aproape! Mai jos de vârf un nor îl înconjoară ca un fular alb în jurul gâtului, făcând să pară că deasupra norului se afla o piramidă. O imagine splendidă ce a rămas fixată în memoria mea. Această vizită a fost scurtă, dar la întoarcerea din tur, vom sta la poalele Arunachalei două săptamâni.
Costin a hotărât să se întoarcă în România peste două zile.
Noi ne continuăm turul ca şi cum am face ocolul muntelui sfânt, dar de la distanţă mai mare de zeci şi sute de km.
Întâi o luăm spre sud-est la Chidambaram. Aici vizităm cel mai mare templu închinat lui Sri Shiva. Într-adevăr construcţia e imensă, dar mai mult m-a impresionat ceremonialul de puja oferit zeiţei Shri Parvati. Am nimerit în timpul acestei ceremonii, iar un tânăr brahmin s-a oferit să ne mijlocească să ajungem chiar în spaţiul unde se săvârşea puja, să putem vedea mai de aproape. Brahminii care oficiau ceremonia cântau mantre şi turnau peste statueta ce o reprezenta pe zeiţă în miniatură, lapte de nucă de cocos. Apoi o dădeau cu parfum, o omagiau făcând aarti cu foc, camfor şi o “îmbrăcau” cu un fel de armură din aur. Foarte multă lume era prezentă la această puja, unii ofereau ghirlande de flori şi bileţele cu rugăciuni celor care oficiau puja. La plecare, un elefant ne-a “binecuvântat” cu trompa pe cap, după ce puneam un bănuţ în trompă. Eu m-am simţit binecuvântată că am ieşit din templu, din amestecul de mirosuri de flori, camfor, urină şi excremente de la toate animalele care umblau neângrădite, peste tot.
Următoarea oprire la Tiruchirappalli. Aici vizităm un templu dedicat lui Sri Vishnu, un templu imens cu şapte ziduri concentrice şi porţi impunătoare. Ne-am urcat pe nişte acoperişuri să putem avea o imagine mai de ansamblu. Arăta ca o fortareată.
La Madurai petrecem momente de linişte pe treptele bazinului cu apă al templului Minakshi. Tânărul Venkataraman, viitorul Ramana Maharshi, frecventa acest templu înainte de a pleca la Tiruvannamalai.
Drumul nostru a ajuns la Rameshwaram, cea mai apropiată zonă de Sri Lanka. S-a făcut un scurt popas pe podul Adam’s Bridge de unde am admirat golful si calea ferată (cu un singur sens), paralelă cu şoseaua, dar mult mai jos decât soseaua. S-a facut baie în ocean. Pe ţărm erau multe colibe de pescari.
Până să ajungem la următorul popas Kanyakumari, am fost uimită de “pădurile” de eoliene ce se întindeau la stânga şi la dreapta drumului. Kanyakumari este cel mai sudic punct al Indiei, iar atracţia principală o constituie cele două insule pe care sunt construite un templu dedicat lui Swami Vivekananda şi o imensă statuie de 40 m înalţime.
La insule se ajungea cu un fel de vaporaş special amenajat să poată transporta cam 40-60 persoane. Mereu se aştepta la rând pentru a urca pe vapor, din cauza miilor de pelerini. Valurile erau mari şi te stropeau oriunde te aflai. Pe vaporaş am avut bucuria să-l am pe banca din faţa mea pe copilul perfect. Era încadrat de doi tineri brahmini. Toţi trei erau raşi pe cap, aveau bustul descoperit, o sfoară în diagonală pe bust, iar la gât o aţă cu un medalion din lemn de santal, având sculptat un model stil “mandala”. Puştiul avea cam 5-6 ani, dar părea foarte matur. Chipul său răspândea calm, siguranţă, putere. Nu era agitat ca noi toţi, emoţionaţi şi speriaţi de valurile ce ne stropeau. Privirile noastre s-au întâlnit şi timpul a stat în loc. Nu a schiţat nici un zâmbet. Totul în jur a tăcut, eram ca într-un film fără sonor, unde doar privirile noastre erau prezente. După un timp a coborât ochii şi atunci am reuşit să-i văd şi pe însoţitorii lui dar şi pe el în ansamblu. Însoţitorii, la fel ca noi toţi, priveau cu îngrijorare la valurile puternice, ce puteau răsturna vaporaşul dar şi la posibilitatea de a se feri de stropii de apă ce ajungeau până la mijlocul ambarcaţiunii. Doar copilul era demn, fără teamă, deasupra acestei agitaţii. Nu se mai uita la mine, păstra privirea în jos. Voiam sa vadă şi alţii din grupul nostru acest copil deosebit, dar grupul era răsfirat, doar Ajata era mai aproape. Îi atrag atenţia şi-o întreb dacă ştie ce semnifică medalioanele de la gâtul celor trei brahmini. Se uită discret şi spune că trebuie să fie un semn distinctiv al ashramului lor. Nu cred că s-a uitat şi la chipurile lor. Mai târziu am aflat ca nu a băgat de seamă acest aspect. În timpul discuţiei mele cu Ajata, puştiul s-a uitat din nou la mine şi atunci am ştiut că scopul prezenţei mele în tur a fost realizat şi asta o ştiam doar noi doi.
După coborârea pe insulă nu l-am mai văzut şi nici pe însoţitori, au dispărut ca un fum.
Turul continuă pe partea de sud-vest a Indiei, vizitând temple, făcând baie în apa caldă a oceanului, apoi cu vaporaşul am călătorit 7 ore pe un canal navigabil, paralel cu oceanul, până am ajuns la complexul ashram al lui Amma. Amma este considerată ca fiind guru ce oferă îmbrăţişări, (în acel moment era plecată din tară), iar complexul de locuinţe este format din cinci clădiri cu până la 11 etaje, al doilea ca mărime din India.
În calea noastră apar tot mai des lozinci care amintesc de comunism, afişe cu secera şi ciocanul, pictate chiar pe pereţii caselor. La Kochi rămânem două zile şi vizităm templu-casă-muzeu al lui Sri Adishankaracharia, unde a copilarit; râul care trece în apropiere şi un templu deosebit cu 7 etaje dedicat tot lui.
La templu-muzeu, după ce am făcut pradakshina în jurul templului interior, am asistat la o puja, iar la sfârşit am primit amrut şi prasad oferite la puja . După o altă baie în ocean am surprins un curcubeu minunat şi un apus de soare în ocean. La Constanţa prindem doar răsărit de soare în mare.
Părăsim plaja şi o luăm spre Munnar, urcând dealuri pline de plantaţii de ceai. Popas scurt în munţi, lângă o cascadă şi unde în sfârşit am văzut o mulţime de maimuţe. Peste tot plantaţii de ceai iar printre rânduri, culegatori de ceai, în special femei, cu o foarfecă mare de care era prinsă o pungă unde se adunau frunzele tăiate. Apoi punga era răsturnată în saci uriaşi, care erau purtaţi pe cap. Tot femeile lucrau şi la repararea drumurilor pe munte. Cu o săptămână în urmă fusese furtună puternică, urmată de inundaţii şi alunecări de pământ iar drumul spre Ooty fusese închis pentru reparaţii, astfel am avut ocazia să văd femeile cărând pământul ce bloca drumul, cu galeţi şi lighene puse pe cap.
Drumul plin de curbe periculoase, 27 la numar, pana la Mysore, m-a făcut să capăt încredere în maşinile indiene şi în şoferii indieni.
Mysore, oraşul mătăsurilor, m-a încântat prin comerţul special, deosebit (diferit de tot ce ştiam) şi de calitate ireproşabilă; prin grădinile şi parcurile cu fântâni arteziene, unde apa se ridică şi coboară în ritm de muzică şi culoare; palatul maharajahului; templu- muzeu – sala de concerte şi ashram al unui muzician Swamiji Ganapati Satchitananda.
De aici până la Bangalore m-am relaxat pe minunata autostradă cu două benzi. Şi la Bangalore am vizitat un ashram mare şi frumos îngrijit al lui Sri Sri Ravishankar, care a binevoit să apară şi să răspundă întrebărilor puse în sala cu o mie de petale de lotus. Tot aici, în curtea ashramului am văzut de aproape, doi elefanţi dresaţi. Seara ne-am bucurat de un spectacol de muzică şi dans clasic, într-o sală din Bangalore. Mişcările dansatoarei mă duceau cu gândul la cât de minunat a creat Dumnezeu corpul uman. De la spectacol ne-am întors cu rikşa la hotel şi pe o porţiune de drum, rikşa s-a luat la întrecere cu un autoturism de lux.
Drumul de la Bangalore spre Puttaparthi era recent construit şi încă se vedea pe marginea drumului, cum a fost necesar să taie pereţi din case spre a lărgi şoseaua, iar porţiunea de casă tăiată era încă locuită. Febra a pus stăpânire pe mine încât am fost mulţumită să rămân în camera de hotel, în timp ce grupul vizita ashramul lui Sai Baba. Aici în cameră, am avut trei încercări involuntare de decorporare, din care două reuşite, cu siguranţă din cauza febrei. Dimineaţa m-am simţit mai bine şi am colindat prin oraş. Locul e foarte frumos, îngrijit şi peste tot sunt postere cu Sai Baba.
Pornim mai departe spre Tirupati - Tirumala unde ne cazăm la cel mai luxos hotel, de pe perioda turului.
Din nou serpentine strânse ca să ajungem la templul lui Sri Venkateshwara, unde stăm la cozi nesfârşite, pentru a pune o singură dorinţă (spre a fi îndeplinită), în faţa statuiei ce-l reprezintă. Pelerinii stăteau pe trei şiruri, bine delimitate, în funcţie de taxa ce era platită de fiecare. Şirurile se mişcau greoi, dar din când în când se striga:”GOVINDA!” şi strigătul se ducea din gură în gură ca un ecou. Printre atâţi pelerini am văzut şi multe femei ne-indience, care purtau sariu dar, erau şi rase pe cap, semn de abandon total.
Seara am ajuns la muntele drag Arunachala, lângă care voi petrece două săptămâni. Oraşul se pregătea de festivalul Kartikay Deepam, nouă zile de sărbătoare importantă pentru indieni.
În curtea ashramului, devoţii lui Ramana Maharshi, intonau cele 108 imnuri închinate colinei Arunachala. Orientaţi cu faţa către munte şi privind focul aprins pe vârful muntelui, cântam cu toţii, simţind cum întreaga natură participa alături de noi. Un exemplu era chiar păunii care soseau de peste tot şi se alăturau devoţilor, iar când se termina cântecul zburau care încotro de nu mai vedeai nici unul. Cântecul a fost copleşitor pentru mine, nu ştiam versurile, fredonam doar refrenul : Arunachala Shiva, Arunachala Shiva, Arunachala Shiva, Arunachala.
Pe timpul zilei era plăcut să contemplu muntele de pe terasa hotelului unde eram cazaţi. Am urcat şi până la peştera Virupaksha şi la Skandashramam, dar mai sus nu am îndrăznit. Coborând de la peşteraă, s-a petrecut o minune cu engleza mea, îmi venea să vorbesc numai în engleză. Şi Daniela s-a mirat că pronunţam corect, ştiind că n-am făcut engleza la scoală.
Am avut o reţinere să urc pe munte mai sus, de parcă n-aş mai fi vrut apoi, să cobor vreodată.
Apoi , în diverse zile, ne întâlneam cu diverşi “guru” la întâlniri zise ”satsang”. Cu fiecare am avut câte o experienţă drăguţă. Păstrez în cutia amintirilor plăcute pe Verner, Trisha, Rob, Jo-Ane, Siva-Shakti, Swami Shantananda. Trebuie să recunosc că în acea perioadă mi s-au accentuat capacitaţile “paranormale”(şi nu numai mie), mai ales cele telepatice dar şi cele de introspecţie, care de regulă fugeau de mine. Mi se întâmpla foarte des să citesc gândul omului, aşa încât exprimarea verbală să fie de prisos. Un exemplu este prietenia cu Anna, o italiancă venită singură la ashram, cu care mă înţelegeam fără cuvinte.
Urcând pentru a doua oară la Skandashramam şi Virupaksha, am lungit drumul, ştiind că ne luam rămas bun de la aceste locuri. Priveam mai atent plantele, pietrele, am poposit, am meditat, nu ne dădeam duse, nici eu şi nici Daniela. Mergeam pe acelaşi drum pe care mersese şi Ramana Maharshi. Pe cărare ne întâlnim cu un sadhu care se odihnea la umbră, pe o piatră. Ne oprim şi noi la umbră şi intrăm în vorbă cu el. Când îl privim mai atent, observăm că semăna izbitor cu Ramana Maharshi. Uimite de asemănare îi spunem, dar el zâmbitor, arătând spre cer, spune că doar graţia divină este responsabilă de acest lucru. Ne-am desparţit de acest sadhu, dar parcă-l regăsisem pe Cel ce a renunţat la formă, în acea formă atât de asemănătoare Lui. Încă o dovadă că iluzia îţi împlineşte dorinţele.
Ultima seară camera noastră a fost inundată, punându-ne serios la treabă să adunăm apa şi să uscăm bagajele, căci a doua zi urma să plecăm din Tiruvannamalai. Muncă grea, dar se rezolvă. Peste zi, bagajele se usucă, iar noi facem o plimbare la un ashram în cealaltă parte a muntelui, unde luăm parte la un satsang, al unui swami foarte vesel şi vorbăreţ. Vorbea despre libertatea de a alege; “alegi să ai orice meserie, mâncare, iubită, dar Sinele nu e pe bază de alegere: EŞTI “.
India rămâne în urmă, dar în acelaşi timp mereu prezentă în inima mea.
10 comentarii:
minunat clar si profund de parca am fost si eu in profunzimile si miresmele indiene.
ce frumos iese atunci cand iubesti tot ceea ce si descrii .poate ca RAMANA insusi va ghideaza atunci cand redati trairile de-acolo
pt Anonim 2: ma bucur ca ti-a placut relatarea mea despre calatoria in India si ma onoreaza legatura care o faci cu RAMANA MAHARSHI.
Exista o poveste indiana care spune ca daca un maestru isi pune atentia pe tine, esti asigurat de atentia lui pentru totdeauna.
Dincolo de detaliile calatoriei m-a imprsionat modul viu in care ai relatat intalnirea cu "copilul perfect".Dintr-odata sufltul tau a atins sufletul meu. Dana
"Copilul perfect" e starea aducerii aminte - a cine suntem de fapt.
Recunostinta pentru rezonanta cuvintelor ce le daruiesti.
Suntem perfecti,copilul perfect, dupa chipul si asemanarea divina.
Ei am ajuns si Eu in pragul casei si la inceput m-ai uimit spunand ca ,a disparut dorinta de a ajunge iar in India dar se vede si se simte in tot ce ai scris ca tu esti eu si eu sunt tu.Si prima data cand mi-ai povestit calatoria ta si acum cand am citit EU am fost in India.Acum inteleg de ce nu am avut dorinta de a ajunge acolo ,prima data am fost Natasa in Inda iar a doua oara Geta.
Este posibil ca in vara asta sa merg iar in India. Te invit sa mergi cu mine, drag EU anonim.
Sunt impresionata de modul cum ai reusit sa redai totul, un adevarat talent de scriitor , cu nimic mai prejos fata de jurnalul de calatorie a lui Paul Brunton, India secreta . Detaliile sunt atat de vii si de frumoase ,pline de culoare, o sensibilitate de artist .Lectura pur si simplu m-a absorbit si pentru cateva clipe am calatorit alaturi de tine pe taramurile indiene .
Ce mai faci? Sper ca esti bine.
Trimiteți un comentariu