Chinmaya Mission Romania

Am participat duminică la o întâlnire a acestui grup în Bucureşti.

Era o atmosferă de studiu, deşi foarte relaxantă, gen satsang, cu predare, întrebări şi răspunsuri.

Tematica aleasă era din Vedanta şi anume Tattvabodha.

S-a discutat despre:

-  ce calităţi trebuie să aibă un Adhikari – un student calificat pentru Vedanta;

-  Viveka  - discernământul competent între ce e real şi ce nu e real;

-  îndatoririle faţă de părinţi şi strămoşi, faţă de învăţaţi, înţelepţi şi faţă de Dumnezeu.

Discuţiile pe marginea acestor subiecte au fost foarte interesante, dar ceea ce a dat tuturor de gândit a fost povestea celor zece studenţi, pe care deşi o ştiam, a căpătat noi înţelesuri în urma expunerii făcute de Daniela.

“Zece studenţi ai unui maestru au vrut să traverseze un râu . Pentru că niciunul să nu se rătăcească, maestrul lor i-a rugat să se numere de câte ori era cazul. Când au ajuns pe partea cealaltă a râului şi-au adus aminte de vorbele învăţătorului  lor  şi unul din studenţi şi-a aliniat compatrioţii şi a început să îi numere. A realizat că sunt doar nouă la număr, în loc de zece. A numărat încă odată şi încă odată şi tot nouă oameni erau; fără să realizeze că nu  s-a numărat pe el însuşi. Un alt student a vrut să verifice şi a numărat şi el, dar tot nouă ia dat la numărătoare. Evident şi acesta a uitat să se numere pe el însuşi. De fiecare dată când au verificat le dădea cu un om mai puţin, astfel au concluzionat al zecelea om s-a pierdut şi au plecat în căutarea lui.

Un om din afara grupului, ce observa toată această poveste, intervine spunându-le că îi va ajuta să îl găsească pe al zecelea om, şi numărându-i încă odată pe toţi din grup, iată că sunt zece. Acesta îi atenţionează că de fiecare dată cel care a numărat s-a exclus pe el însuşi. În tot acest timp ei au căutat al zecelea om şi acesta era chiar acolo. În realitate doar ignoranţa crează distanţă, iluzie şi pierdere.

Al zecelea om este în căutarea celui de al zecelea om. Care este distanţa dintre cei doi? Nu există în fapt nicio distanţă, dar fiindcă acesta nu ştie că este al zecelea om, trebuie să caute. În momentul în care acesta a început să caute el a negat că ar putea fi acel al zecelea om. Pe de altă parte dacă nu caută el nu va descoperi de loc cine este acesta.

Poate cineva îi spune: vezi că este pe partea cealaltă a râului; hai să îl căutăm acolo; şi se duc să vadă dacă într-adevăr este pe cealaltă parte a râului. Dar nu îl vor găsi, fiindcă al zecelea om îl caută pe al zecelea om. Cu cât îl caută mai tare cu atât se îndepărtează mai mult de acest al zecelea om. 

Cineva îi va spune la un moment dat că nu prin acţiune îl va găsi pe al zecelea şi că ar fi mai indicat să mediteze la al zecelea om. Dar şi aceasta nu va duce nicăieri fiindcă al zecelea om meditează la al zecelea om în loc să îl realizeze şi iar nu va avea şansa să îl cunoască. Un alt om îi spune că devoţiunea este soluţia de a l găsi; deci acesta începe şi se roagă: O Doamne te rog ajută-mă să îl găsesc pe al zecelea om şi începe să cânte bajanuri în idea de ai mulţumi lui Dumnezeu pentru asta. Dar Dumnezeu nu îl poate îndatora, fiindca al zecelea om se roagă pentru al zecelea om. 

Ce se întâmplă atât timp cât căutătorul cântă bajanuri, se roagă, meditează, se simte confident că e pe cale să îl găsească pe acesta, este angajat într-o acţiune clară, are o cauză şi o cale. Dar după ce bajanul s-a terminat, meditaţia s-a terminat, rugăciunea a încetat, acest căutător rămâne golit şi fără rezultat, fără acest al zecelea om pe care îl căuta. Deci nicio acţiune, nici o formă de devoţiune nu îl poate ajuta pe al zecelea om să îl găsească pe al zecelea om.

Dacă acest al zecelea om ar fi ceva ce poate fi găsit, atunci după ceva timp şi efort s-ar afla. Dar aici acest al zecelea este deja acolo, dar din cauza ignoranţei nu se găseşte, nu faptul că ar fi departe este problema, el este mereu acolo, dar din cauza ignoranţei pare a fi de negăsit. Ignoranţa este cea care crează distanţă între al zecelea om şi al zecelea om.

În acest caz e nevoie doar de cunoaştere ca să îndepărtezi această iluzorie distanţă şi să realizezi că ceea ce cauţi eşti chiar tu. Dacă atunci când am căuta fericirea am realiza că de fapt noi suntem aceasta, dar nu simţim şi nu ştim asta, din cauza unui singur lucru: ignoranţa. Aş putea oare să aflu doar prin mine însumi că sunt această fericire, că sunt Sinele? Din păcate e aproape imposibil. Dar dacă ajungi în acest punct, se crează premiza ca profesorul potrivit să apară în viaţa căutătorului sincer şi să îi dezvălue adevărul asupra acestei identităţi între tine şi tine. Cum se spune, cere şi ţi se va da.

Deci această fericire este deja la îndemană, însăşi Scripturile declară că poate fi găsită aici şi acum, nu necesită nici timp, nici efort, rolul profesorului este să îi spună elevului simplu: “ îţi voi revela adevărul acum şi aici”, dar această revelaţie devine efectivă numai dacă studentul este şi calificat să o primească.

Poate unii căutători îşi mai doresc să alerge după adevăr, să facă eforturi, să facă ciumbuşlucuri paranormale sau să adore şi fiind mult prea ataşaţi de ideea de realizare, de căutare, de găsire, aceştia să rămână de fapt departe obiectul căutărilor lor.

Adevărul nu se revelează celui ce nu este pregătit mental şi calificat să înţelegă acest adevăr. Ignoranţa este cea care stă supraimpusă pe adevăr;  iar ignoranţa nu se înlătură decât prin  cunoaştere. În acest caz acţiunea de orice fel sau adoraţia rămâne ineficientă. Un lucru se anulează prin opusul lui, iar opusul ignoranţei nu este efortul, acţiunea ci cunoaşterea. Aşa cum s-a văzut în povestea noastră,  oricât efort a depus să îl găsescă pe al zecelea om, acesta nu a avut niciun sorţ de izbândă.

Sunt trei factori necesari cunoaşterii: obiectul cunoaşterii, mijlocul cunoaşterii şi mintea unde cunoaşterea are loc, deci locul cunoaşterii.

Să presupunem că te întreb dacă ştii ce este un lotus şi dacă nu ai văzut sau auzit vreodată de această floare îmi vei răspunde nu, nu ştiu.

Daca vrei să cunoşti această floare de lotus, trei lucruri trebuie să se întâmple obligatoriu:
-          înainte de toate, această floare trebuie să fie prezentă
-          ochii tăi, ca şi mijloc de cunoaştere, trebuie să fie acolo şi capabili să vadă floarea,
-          al treilea lucru este mintea care trebuie să fie prezentă în spatele ochilor ca percepţia să aibă loc.

Dacă una singură din aceste condiţii nu este prezentă cunoaşterea respectivă nu se poate întâmpla, să zicem că mintea este activă şi prezentă, ochii sunt capabili să vadă, dar nu avem obiectul cunoaşterii prezent, floarea; atunci cunoaşterea nu se întâmplă.

Mintea e bună, floarea este acolo dar ochii  sunt orbi, din nou nimic nu se întâmplă nimic. Ochii sunt văzători, floarea este acolo, dar mintea noastră, locul unde se întâmplă cunoaşterea nu este pe recepţie, fiind preocupată de cu totul altceva, din nou nimic nu se întâmplă.

În cazul cunoaşterii de Sine, cunoaşterea că “eu sunt fericire”, obiectul cunoaşterii este mereu la dispoziţie, deoarece sunt chiar ”eu”.

Cunoaşterea trebuie să aibă loc în minte, prin urmare mintea trebuie să fie pregătită să recepţioneze cunoaşterea.

În exemplul de mai sus, al cunoaşterii obiectuale, floarea de lotus este obiectul cunoaşterii, ochii mijlocul prin care se cunoaşte şi mintea este locul.

În cazul cunoaşterii de Sine, cine este obiectul cunoaşterii? Eu, şi dacă eu sunt obiectul cunoaşterii, acest obiect nu este exterior mie, el fiind prezent în interior. În acest caz obiectul cunoaşterii este subiectul cunoaşterii.

Unde are loc cunoaşterea în acest caz? - în minte ca orice alt tip de cunoaştere. Care este atunci mijlocul prin care cunosc în acest caz? - deoarece organele de simţ nu mă mai pot ajuta, obiectul nefiind plasat în exterior nu ai mijlocul de percepţie potrivit.

 Nimeni nu poate să-ţi dea ceva ce deja tu ai, tu deja te cunoşti fiind şi nimeni nu este mai aproape de obiectul cunoaşterii decât tu. Tu eşti, în acest caz te cunoşti fiindu-ţi evident ţie însăţi.

Aşa cum am văzut în povestea celui de-al zecelea om, acesta era şi subiectul şi obiectul, mintea în care se petrecea cunoaşterea era mintea celui de-al zecelea om. Şi care sunt mijloacele cunoaşterii? Ochii vedeau; urechile îl auzeau, toate cele cinci simţuri îl percepeau pe cel de-al zecelea om şi totuşi acesta nu putea fi cunoscut şi continuau să îl caute.

În acest caz doar vorbele învăţătorului ce îţi spun: tu eşti cel de-al zecelea om, devine mijlocul cunoaşterii ce revelează adevărul.  Aşa cum în povestea noastră studentul neutru a venit şi l a revelat pe cel de-al zecelea om, totul fiind de-o simplitate banală, dar care după cum s-a văzut a creat confuzie şi îngrijorare.

Mundakopanishad ne vorbeşte despre individul care a ajuns la un discernământ matur, care observă, examinează şi analizează diferite experienţe din viaţă şi care ajunge la concluzia că nicio acţiune nu îl ajută în realizarea Sinelui (a fericirii), atunci acesta  devine neajutorat.

Deşi îşi doreşte fericirea ultimă, fericire ce nu ţine de lumea exterioară, dacă o caută înseamnă că de fapt o neagă ca fiind el însuşi; iar dacă nu o caută nu o va afla niciodată.

Din moment ce numai cunoaşterea îl poate ajuta atunci mijlocul de cunoaştere a Sinelui este scriptura şi Guru care vin şi spun :Tu eşti acela ‘’Tat Twam Asi” “

Mă gândesc să-i propun Danielei să facă şi un curs online, căci îmi este foarte greu să ajung săptămânal la Bucureşti sau Ploieşti, cu toate că discuţiile din satsang sunt foarte preţioase, iar prezenţa şi integrarea în grup, te întăreşte pe cale şi te înalţă sufleteşte.

O felicit pe Daniela pentru curs şi pe mine mă felicit că am fost prezentă, a meritat tot efortul făcut.

Hari om!

ASHRAMUL CHINMAYA MISSION

Drumul din Bucureşti şi până la ashramul din Coimbatore, India, unde urma să participăm la cursurile de Vedanta, a fost o întreagă poveste.

    Am schimbat trei avioane şi cinci aeroporturi: Bucuresti – Helsinki – Delhi international, după care am fost transportaţi la un aeroport apropiat unde sunt dirijate cursele din interiorul Indiei, de unde am plecat apoi spre Coimbatore, 

în sudul Indiei, făcând escală pe aeroportul din Mumbai.

                                                                                       Aeroportul Delhi Intenational în imagine.

La Mumbai avionul s-a golit de călători şi puteai crede că doar noi cinci vom merge mai departe, dar n-a durat mult şi alţi călători au umplut scaunele libere, printre ei şi unii cu care urma să fim colegi la curs.

Drumul de la aeroport la ashram l-am făcut cu o Toyota mare cu şapte locuri şi aer condiţionat.

Timp de o oră jumate cât a durat drumul, şoferul ne era şi ghid, vorbind despre templele pe lângă care treceam şi răspunzând întrebărilor noastre, bineînţeles în limba engleză.

Traversând oraşul de la est la vest, am avut ocazia să mă conving de aspectul civilizat al traficului rutier,  foarte multe intersecţii fiind dotate cu semafoare.

 În India se circulă la fel ca în Anglia unde volanul maşinii e pe partea dreaptă şi se circulă pe partea stângă a drumului.

Am ajuns la ashram spre seară, obosiţi dar plini de speranţă şi curioşi de cum vor evolua lucrurile.

Pentru început, sentimentul trăit era că ai ajuns  ACASĂ.

Eram înconjuraţi de verdeaţa curată a copacilor, a plantelor, a ierbii; un  verde proaspăt,  fără urmă de praf.

 Aerul era curat ca după ploaie şi nici nu era frig aşa cum mă aşteptam să fie.

 Locul era înconjurat de munţi înalţi, plini de verdeaţă, de parcă te aflai pe fundul unei imense găleţi verzi. 

Se vedeau nouri mai jos de vârfurile munţilor, alteori vârfurile  erau total acoperite de nori şi rareori  vedeai cerul  complet senin.

În unele locuri muntele se înălţa parcă direct din curtea şcolii, iar în alte locuri părea la o distanţă apreciabilă de aproximativ doi - trei km.

Ne aflam în mijocul junglei, iar locul era împrejmuit de garduri  spre a fi feriţi de pericolul animalelor din junglă, mai cu seamă

a elefanţilor a caror ”vizită” au mai primit-o şi s-a soldat cu unele pagube. 

 Încă se mai lucra la îmbunătăţirea gardului.

Gardul în construcţie: 

În curtea interioară a ashramului copacii nu erau prea deşi dar ţesătura crengilor întrepătrunse, ne oferea umbra mult necesară împotriva soarelui dogoritor de peste zi.

Pretutindeni îţi atragea privirile culorile vii ale florilor, aflate chiar şi la înalţimea coroanei înalte a copacilor.

În fiecare dimineaţă şi seară se adunau flori proaspete pentru a fi oferite ca ofrandă în ceremonia de puja.

Din grădina ashramului nu lipseau pomii fructiferi, a căror fructe erau prezente în meniul zilnic, printre care: banane, mango, guave, nuca de cocos, rodie, mere şi alte fructe ale caror denumire îmi scapă.

De fapt mare parte a meniului zilnic era pregătit din recoltele produse în grădinile ashramului. Din meniu nu lipsea laptele de la văcuţele ashramului.

Ashramul este o comunitate restrânsă de oameni cu aspiraţii şi practici spirituale asemănătoare, (ceva în genul mânăstirilor), care se gospodăreşte singură, dar  care poate fi susţinută şi de sponsorizarea simpatizanţilor externi ashramului.

Ashramul  are  mai multe clădiri  cu una, două 

 sau trei etaje şi au destinaţie fixă: 

pentru ceremonii, pentru studiu, pentru locuit,

 pentru administraţie, pentru mâncare.

Clădirea centrală este sala de curs,

 numită Holl Tapovan, în amintirea

 îndrumătorului spiritual

 a celui ce a fondat Chinmaya Mission. 

E o clădire mare, pe un singur nivel, unde încap lejer  500 de oameni aşezaţi pe scaune.

Opus intrări, în sala Tapovan, se află scena     

 pe care au loc diferite ceremonii,

 dar şi un postament de pe care profesorii

 predau lecţiile sau ţineau cursul.

De tavan atârnă elicele ce ventilează aerul

 care pătrunde prin ferestrele deschise

 ale sălii.

În apropierea sălii de curs se află bucătăria şi sala de mese de unde răsună clopoţelul ce anunţă servirea mâncării sau a ceaiului.

Aproape de intrarea în ashram se află sala templului dedicat zeului Ganesha.

                                                

Pe un postament tronează sculptura din marmură neagra ce-l reprezentă.

 În fiecare seară participăm la ceremonia de aarti ce-i era oferită.

Clădirile cu spaţiu de locuit, atât pentru cursanţi cât şi pentru cei ce locuiesc permanent  în ashram, sunt răspândite în jurul sălii Tapovan şi au camere pentru 2-3 persoane.

 Unele camere au confort sporit, 

dar toate au strictul necesar.

Clădirea unde locuiam noi, are la parter spaţiu destinat administraţiei, librarie, internet.

În continuarea ashramului nostru, 

despărţit de un gard,  

se întinde mai în adâncul junglei,  

şcoala-liceu-internat pentru elevii din 

clasele a I-a pâna la a XII-a, 

sub aceeaşi tutelă a Trustului Chinmaya Internaţional.

Cu grupul nostru de studiu am vizitat întregul complex şcolar care este foarte mare,

 se întinde pe o suprafaţă imensă şi cuprinde multe clădiri unde locuiesc, învaţă şi se dezvoltă în jur de 800 de elevi, profesori, îndrumători şi tot colectivul ce ajută la buna funcţionare a acestei şcoli-internat.

Clădirile sunt despărţite între ele de alei şi parcuri perfect îngrijite.

Am vizitat sălile de clasă cu specific de: literatură, matematică, chimie, etc.; ateliere de artă, pictură, sculptură, muzică; bibliotecă, săli cu 30 de  calculatoare; bazin de înnot, săli de gimnastică, de forţă, tenis de masă; săli de conferinţe şi de spectacole acoperite sau în aer liber.

Am trecut în revistă şi clădirea internat unde se află dormitoarele şi duşurile; la parter locuiesc cei mici, iar la etaj elevii mari.

Clădirea cu bucătăria şi sala de mese este foarte mare, am încăput şi noi la masă, şi tot mai era loc.

Nu trebuie să uit de terenurile de sport în aer liber: de tenis de câmp, baschet, handball, cricket, fotbal, atletism, bazin de înnot, sutele de biciclete de toate mărimile din curtea şcolii.

Mai mereu îi vedeam  pe elevi în multe activităţi sportive în aer liber.

 Terenurile de sport erau tot timpul pline, chiar şi pe ploaie, având în vedere că era sezonul musonului şi ploua aproape zilnic.

Unii din colegii noştri de la curs, aveau copii ce studiau în  această şcoală şi profitau de plimbarea zilnică prin curtea liceului pentru a se întalni cu ei.

Povestea continuă…