ZIUA RAMANA MAHARSHI

O zi cu însemnătate deosebită.
Zi în care a venit în trup cel ce urma să poarte numele Ramana Maharshi.
Important este mesajul lui: cercetează cine eşti TU...
Importantă este Tăcerea lui.
O zi a tăcerii, cu atenţia pe Sine.
Namaskar!

PROGRAM DE STUDIU

Revin cu povestirea experienţelor din perioada petrecută la ashramul Chinmaya Mission, prezentând pe scurt programul unei zile de studiu.

Chiar dacă ştiam încă de dinainte de a pleca spre India ce se va  studia la cursuri, am presupus că unele din obiectele de curs  vor fi opţionale.

Deja planificasem că voi frecventa doar cursul de Advaita, iar în timpul rămas liber voi medita şi iar voi medita, ca într-un binemeritat concediu de odihnă.

În linii mari, aş fi fost nevoită să studiez  următoarele:

-                                    Aspecte fundamentale ale Vedantei 

                            = Jnana Yoga (Prakarana Grantha, Upanishads, Gita); 

                            = Bhakti Yoga (Ramayana şi Bhagavatam); 

                            = Karma Yoga.

-                                   Lecţii de sanskrită pentru începători şi avansaţi;

-                                   Lecţii despre cum să conduci şi să te stabilizezi ferm într-o practică

                             spirituală ca:  Meditaţia, Japa, Puja, Homa (Havan);

-                                   Celebrari auspicioase cu ocazia anumitor sărbători.

La ceremonia de deschidere a cursului, unde am primit  mala (şirag cu 108 mărgele, mătănii) şi halatul portocaliu, ce urma să devină uniformă pe timpul şederi acolo, am aflat că nu se poate lipsi de la nici una din activităţile scrise în program, ce de fapt erau mai multe.

Toate activităţile erau necesare şi constituiau în acelaşi timp teste pentru evoluţia fiecărui cursant.

Recunosc că mi-am pus întrebarea dacă voi face faţă, mai ales că totul era în limba engleză, limbă pentru care tocmai făcusem un curs intensiv, cu un an în urmă şi încă nu o stăpâneam prea bine.

Nu eram singura, mai erau 3-4 cursanţi care ca şi mine nu prea se lăudau cu  engleza, iar ei erau indieni.

India este un stat federal, cu o împărţire a statelor asemănătoare cu împărţirea pe judeţe, doar ca în fiecare stat se vorbeşte  limba statului respectiv ca limbă oficială.

Limba engleză este de asemenea limbă oficială pe lângă limba hindi.

Dacă mai adăugăm şi limba sanskrită, descoperim că un elev cu o cultură cât de cât, ar trebui să ştie cel puţin 3-4 limbi.

Împrietenindu-mă cu unele doamne de la curs, m-am convins că şi ele ştiau mai multe limbi. 

Acest lucru se restrânge la persoanele cu posibilităţi de studiu. 

Exemplul colegei Lakshmi: a învăţat la şcoală limba telugu (limba ei maternă), limba hindi, engleza şi sanskrita. După 18 ani, căsătorindu-se a urmat soţul în alt stat al Indiei, Tamil Nadu, iar de 35 ani vorbeşte şi limba tamilă.

Totuşi engleza lor avea ceva specific care mi-a îngreunat mult timp înţelegerea; foloseau pronunţia lui “w” ca fiind “v”; ex: la “weekend” ei spuneau “vikend”, la “we”= “vi”, la “with” = “vit” şi alte câteva particularităţi.

Abia către sfârşitul cursului am ajuns să înţeleg mai mult ce se vorbea şi am reuşit să fiu mulţumită de cum comunicam la rândul meu.

Numărul cursanţilor oscilau în jurul a 45-50 persoane.

Nu am reuşit să ne cunoaştem prea bine căci nici nu era timp, dar toţi păream interesaţi de viaţa spirituală tradiţională şi aplicarea ei în condiţiile actuale.

Mai înfocaţi erau barbaţii decât femeile, dovadă ca studiul scripturilor încă din vechime aparţinea bărbatului, iar femeia era doar o ascultătoare.

Am fost împărţiţi în patru grupe, pentru a putea discuta mai uşor între noi, pe marginea unor subiecte date dar şi pentru unele activităţi zilnice cum ar fi servirea mâncării şi curăţenia în sala de curs.

La discuţiile pe temă dată participam fiecare cu propria sa opinie. 

Aceste opinii erau consemnate şi cumulate cu a celorlante trei grupuri, era făcut apoi un rezumat, ce era apoi prezentat întregii colectivităţi în faţa lui Swamini Vimalananda, ce era responsabilă de întrega desfăşurare a cursului.

De fiecare dată Swamini Vimalananda ne oferea varianta corectă a problemei pusă în discuţie, iar noi în interior înţelegeam dacă opinia noastră a coincis sau nu şi eventual puteam cere lămuriri suplimentare.

La unele ore de studiu, ceremonii sau chanting participau şi grupul de “studenţi-teologi”, ce-şi făceau studiile timp de un an şi jumătate în acelaşi ashram Chinmaya Mission.

Ei se pregăteau să devină preoţi în templele hinduse. 

Mulţi dintre ei nu împliniseră 18 ani şi păreau nişte copii cu preocupări serioase.

Îi vedeai toată ziulica în fel de fel de activităţi, îngânând mantre, cantece, bhajanuri; erau deja în activitate când ne trezeam noi la 4-4,30 dimineaţa, iar seara când plecam noi la culcare la ora 23, ei erau încă prezenţi pe aleeile ashramului.

Pentru noi fiecare zi începea cu duşul rece, înviorător (aveam boiler, dar funcţiona cu toane, mai mult nu funcţiona), după care mergeam spre sala de curs sub un cer întunecat. 
Aici, ne pregăteam de meditaţie sau chanting şi yogasana (voi reveni cu amănunte ce anume cuprinde yogasana într-o viitoare postare) până la ora 6,30 când aveam pauză de ceai.

Nu în toate dimineţile aveam acelaşi program, în unele dimineţi începeam cu ceremonia de puja, iar de regulă duminică se săvârşea ceremonia de venerare  a focului homa (havan).

Meditaţiile erau conduse de Swamini Vimalananda, prin urmare începeam ziua cu ea şi de cele mai multe ori încheiam ziua cu ea.

Pentru chanting şi yogasana îl aveam ca professor pe  Prahlad  Chaitanya.

După pauza de ceai eram suficient de trează spre a recepţiona şi înţelege ce ne preda Swamini Vimalananda la ora de Vedanta.

Apoi urma micul dejun/breakfast, după care continuam cu studiul limbi  sanskrite, ce iniţial era predată de Prahlad C. 

După două ore de curs ne-a dat un test ca să afle la ce nivel de sanskrită suntem fiecare. Am luat doar 3 din 50 de puncte posibile…

După aceste rezultate, ne-a împărţit în grupe de începători şi avansaţi. 

Începătorii urmând să facă lecţii suplimentare în cele două ore de pauză de la prânz.

Poate cineva să-şi închipuie că este uşor, dar se spune că trebuie să faci şcoala doi ani, timp în care să înveţi şi să stăpâneşti bine doar alfabetul sanskrit.

În ora suplimentară de începători îl aveam ca profesor pe Naresh, care avea multă răbdare cu fiecare. 

Apoi am avut ca profesor de sanskrită la începători  chiar o colegă de la curs, care în viaţa cotidiană era profesoară de sanskrită, franceză şi engleză. 

Metoda ei a funcţionat mai bine şi aşa am reuşit ca la examenul final să obţin 22 de puncte din 50 posibile. 

Nu punctajul a contat ci faptul că am înţeles multe secrete ale limbii sanskrite într-un timp atât de scurt.

Timpul dintre ora de sanskrită şi masa de pranz era programat  diferit în fiecare zi şi era denumit “Learning time”. 

Astfel aveam zile dedicate pentru ceremonia Puja Vidhi, Homa, Japa, CVP, Parenting, Grand parenting, Inerpersonal relation, Life management, Healt management, etc.

Tot în această perioadă de timp, în unele zile aveam acele discuţii pe grupe şi satsang – întrebări şi răspunsuri cu Swamini Vimalananda.

Toate acestea se încheiau cu o jumătate de oră de Naam Sankartanam (cântece sacre), din care amintesc: Vishnu Sahasranama, Om namah Shivaya, Shri Guru Paduka Puja, Shri Hanuman Chalisa, Hari Rama Hari Rama Rama Rama Hari Hari. Către sfârşit, de fiecare dată intrăm în starea de linişte, pace şi satisfacţie.

Urma masa de prânz,  unde aveam invariabil orez  cu legume şi sosuri mai mult sau mai puţin condimentate. 

Mâncarea era relativ  variată având ca bază orez, cartofi şi fasole, sosuri, fructe şi lapte bătut. 

Erau zile în care unii cursanţi ofereau biksha, adică sponsorizau meniul zilei şi atunci mâncarea era mai diferită. 

Spre exemplu, câţiva colegi proveneau din statul Goa (un stat mic in vestul Indiei), iar atunci când ofereau biksha, aduceau produse din acea zonă dar şi bucătar să gătească în mod tradiţional ca acolo.

Se cântau mantre de începutul mesei şi mantre de sfârşitul mesei, iar în unele zile fiecare, pe rând eram puşi să cântăm o mantra sau un cântec care să fie cu referire la tema zilei. 

Astfel fiecare afla mantre, cântece foarte vechi din diferite zone ale Indiei, pentru că şi cursanţii veneau din zone diferite ale Indiei, cu excepţia noastră veniţi din Romania şi a Elenei din Australia.  

Swamini Vimalananda sublinia după fiecare cântec sau mantra provenienţa, sursa lor, lucru pentru care era aplaudată şi ea şi cel care a cântat.

După masa de prânz şi spălatul veselei proprii, toţi aveam program de odihnă două ore, sau de studiu cum eram noi cei începători în sanskrită.

După încă o oră de sanskrită adormeam buştean şi mă trezeam cu greu la auzul clopoţelului pentru ceaiul de la ora 15,30.

Ceaiul iute şi fierbinte nu reuşea să mă trezească din oboseală, iar la cursul următor de la ora 16 îmi cădeau ochii de somn. 

Făceam orice să păstrez ochii deschişi; mă înţepam cu unghiile, cu creionul îmi propteam genele, doar, doar să nu adorm. 

Abia după două săptămâni am reuşit să fiu atentă 100% la acea oră; până atunci dormeam pe mine şi nu eram singura. 

Era prea mult pentru mine, aveam impresia că treceau trei zile într-o singură zi.

După ora de Bhagavad Gita cu Swamini Vimalananda, aveam program de plimbare pe aleeile construcţiei liceului, 

unde pe lângă faptul că ne dezmorţeam picioarele după atâtea ore de stat pe scaun sau în poziţie  lotus, repetam mantre folosind cele 108 bile ale malei de la gât.

Reveneam la ashram pentru a putea participa la ceremonia de Aarti de la templul lui Shri Ganesha, 

apoi la următorul aarti din sala Tapovan, unde intonam un foarte frumos imn dedicat gurului Tapovan.

Urmau două ore de satsang şi bhajanuri conduse de Swamini sau de Prahlad C.

Cel mai adesea Prahlad C. ne purta într-o lume de basm, povestind întâmplări din marea epopee Ramayana. 

Era foarte talentat şi ca actor (imitând toate rolurile), dar şi ca solist, 

ca voce, presărând povestirea cu cântece, având un glas deosebit de frumos.

Swamini Vimalananda ne aducea în unele seri muzicieni de profesie spre a ne preda unele noţiuni de muzică şi a ne familiariza cu muzica clasică indiană.

O profesoară de muzică de la liceu a venit şi ne-a învăţat cântece scurte, 

ca la rândul nostru să-i învăţăm pe copiii sau nepoţii noştri;  mulţi dintre noi aveam nepoţi.

În permanenţă Swamini Vimalananda venea cu ceva interesant ca să umple timpul nostru cu lucruri utile gen “cum să conduci...” nu o maşină ci o afacere, o acţiune.

Aducea în mijlocul nostru persoane pregătite în diverse domenii să ne dezvăluie din secretele muncii lor.

Ziua continua cu masa de seară de la 8,30 pm, după care tot în sala Tapovan se  viziona dvd-uri cu conferinţe, în care Gurudev Chinmayananda comenta şi cânta capitole din Bhagavad Gita.

Erau zile când vizionarea DVD era înlocuită cu diverse alte programe. 

Spre exemplu sâmbăta era dedicată petrecerii timpului în familia grupului, mod de a ne cunoaşte mai bine, de a socializa.

Mergeam la culcare după lungi discuţii, făcând un rezumat al zilei, plimbându-ne pe aleeile ashramului.

Aşa arată în mare un program zilnic la cursurile Chinmaya Mission.

Dar povestea continuă.

Meditaţie cu Eckhart Tolle

Deşi cu întârziere, ne putem bucura împreună de meditaţia cu Eckhart Tolle
  http://www.eckharttolletv.com/free-meditation/vod/
şi de traducerea făcută de Daniela Lefterovici.

Meditaţie Eckhart Tolle 25 septembrie 2011

(Meditaţia începe cu imaginea unui scaun gol, având ca fond sonor melodia Moola Mantra interpretată de Deva Premal 5 minute, până apare E. T., care ia loc pe scaun).

Ei bine, cred că un scaun gol lucrează la fel de bine ca şi mine stând în el, pentru că meditaţia noastră este despre accesarea dimensiunii spirituale din interiorul tău, pe care Buddha o numea “emptiness” (gol) - probabil nu cea mai bună traducere a termenului original, adică “spaciousness” (spaţiozitate) ar fi o traducere mai bună decât “emptiness” (gol), deci găsind acea dimensiune în interiorul tău, accesând acea dimensiune şi trăindu-ţi viaţa cu conştienţa acelei dimensiuni, ceea ce înseamnă să-ţi trăieşti viaţa cu conştienţa mai degrabă decât cu mintea.

De obicei, oamenii cred că atunci când cineva crede în Dumnezeu sau îngeri sau în viaţa de după moarte, că ei sunt spirituali, că asta-i face spirituali, dar nu este chiar aşa, sunt milioane de oameni în lumea asta care cred în Dumnezeu şi nu au accesat, nu au găsit în ei dimensiunea spirituală.

Deci noi suntem aici – în cazul în care cineva dintre voi este nou, ca să zic aşa, suntem aici, pentru unii dintre voi, să vă dau poate o idee despre asta în timp ce staţi aici şi priviţi şi ascultaţi  şi să încerc să vă pun în contact cu acea adâncime din voi fără de care viaţa voastră este frustrantă şi fără de care tot ce intreprindeţi, fiecare iniţiativă, fiecare activitate devine în cele din urmă frustrantă.

Şi pentru alţii, noi suntem aici doar pentru a merge mai adânc în interior, pentru a furniza o reamintire la nivel conceptual, ca să meargă mai adânc în nivelul pe care deja îl accesează, astfel încât să fie susţinuţi în viaţa de zi cu zi.

Una e să accesezi dimensiunea spirituală stând în meditaţie, aşa cum facem noi Aici şi Acum, care este deja un lucru bun, eşti deja capabil să faci asta când stai liniştit, când devii liniştit în interior, un alt lucru este să duci asta cu tine, ca să zic aşa, când îţi conduci viaţa, când faci lucruri, când vorbeşti cu oamenii, când interacţionezi, chiar şi când gândeşti, să ai starea asta la bază.

Deci avem 2 paşi: unul – să nu fii deranjat în interior de factori exteriori sau să nu fii deranjat de mintea ta, ceea ce ar fi posibil, ca ea să zică: “despre ce vorbeşte acesta?” – pentru că mintea nu înţelege, mintea conceptuală singură nu e suficientă să facă această  experienţă satisfăcătoare pentru voi, aceste 30-40 de minute, aici, deci pentru ca aceasta să fie o experienţă satisfăcătoare este nevoie să ai cel puţin o licărire despre ce este asta spre care indic şi de asemenea, o licărire despre ceea ce stă la baza cuvintelor şi este în cele din urmă în mine şi poate fi şi în tine. 

Este o linişte în spatele cuvintelor, aşa cum vorbesc, în mine şi poate fi şi în tine, în timp ce asculţi cuvintele. Şi acesta poate fi deja o licărire a unei dimensiuni spirituale, realizarea că pe de o parte, la un nivel tu ai percepţia auditivă – asculţi cuvintele, percepţia vizuală – vezi imaginea şi la un alt nivel, tu de asemenea, îţi dai seama că este o linişte în interiorul tău acum.

Mintea nu e activă, tu nu ai nevoie să gândeşti chiar acum, să adaugi ceva la această experienţă, lasă doar să se întample aşa cum este şi astfel, dimensiunea liniştii - care e o dimensiune spirituală – începe să răsară în tine, sau, putem spune: eşti conştient că este acolo. Ea este întotdeauna acolo, acesta este lucrul ciudat, este întotdeauna acolo şi totuşi mulţi oameni nu ştiu încă asta.

Desigur că este asemănător cu faptul de a spune unui peşte că există în ceva ce se numeste apă şi peştele spune: “Unde? Nu pot să văd ceva ce se numeşte apă. Unde e? Nu pot s-o văd”.

Deci asta este sarcina mea, este să-ţi arăt apa în care înoţi şi care este şi în interiorul tău, ca să terminăm această analogie.

Aşa cum am arătat la început, Buddha numeşte dimensiunea spirituală “emptiness” (vid) -  care ar fi tradus mai bine ca spaţiozitate – şi Iisus o denumeşte “Împărăţia Cerurilor” (Kingdom of Heaven) – care într-o terminologie modernă, dacă schimbăm cuvântul Împărăţie – care e un concept vechi - cu cel de “dimensiune – care este un concept modern, ar fi: “dimensiunea Cerurilor”. Şi poţi traduce cer cu un concept modern, ca să fie pe înţelesul tău. Deci ce sunt Cerurile (Heaven)? În anumite limbaje, Ceruri şi cer (Heaven şi sky) înseamnă acelaşi lucru. Deci ce sunt Cerurile şi cerul? E spaţiozitate. Dimensiunea spaţiozităţii e împărăţia cerurilor. Dimensiunea spaţiozităţii este Împărăţia Cerurilor. Deci Buddha a denumit-o aşa, Iisus a denumit-o aşa şi Time Magazin o denumeşte “Mambo-Jambo”. Este de asemenea adevărat din perspectiva minţii conceptualizate. Pentru că, dacă eşti total prins în concept, gânduri, atunci nu are nici un sens.

Şi singurul lucru pe care îl poţi obţine din spiritualitate este un sistem de credinţe; toţi oamenii spirituali au tot felul de sisteme de credinţe, sunt oameni spirituali cu tot felul de nevoi, de credinţe. Şi Dumnezeu nu este deloc aşa.

Deci este deja acolo, este deja prezent în tine, lucrul ciudat e că este în mod continuu scăpat din vedere pentru că atenţia este condusă spre percepţia senzorială, experienţe cu simţurile: atingerea, ascultarea, vederea, mirosirea, totul cere atenţia ta şi atunci, atenţia ta e dirijată chiar mai puternic spre interpretările minţii tale, cu alte cuvinte în activitatea de a gândi, care de fapt te-ar putea face să uiţi mare parte din percepţia senzorială. În lumea modernă, contemporană este mai multă activitate mentală decât percepţie senzorială.

Viaţa ta e constituită în principal din 3 nivele perceptive: senzorială, gânduri şi emoţii.

Deci ceea ce a scăpat din vedere este acea dimensiune în care toate acestea 3 există, este spaţiozitatea din tine. Este întodeauna acolo. Este doar o problemă de a redirecţiona atenţia ta către ea, dar nu este absolut corect să spunem aşa, din nefericire, aşa operează limbajul.

Aşa cum stai Aici sau în timp ce tu stai aici, hai să mergem către ea din nou: tu eşti conştient de percepţiile senzoriale, în special vizuală, auditivă, poate unele gânduri venite în mintea ta – orice gând îţi vine în minte Aici şi Acum e irelevant, dar asta-i altă treabă – deci gânduri apar în mintea ta din când în când şi poate şi emoţii, nelinişte poate sau gânduri despre ziua de mâine, deci aşa cum stăm aici, remarci aceste nivele operând în tine şi te poţi întreba cine sau ce  observă aceste lucruri. Cine sau ce este în mine care observă? Ce este în mine, care e conştient de percepţii, conştient de gânduri, conştient de emoţii şi acesta este CINE EŞTI TU la nivelul cel mai adânc al dimensiunii spirituale, conştienţa a tot, conştiinţa liniştită şi spaţioasă ca bază, ca să zic aşa.

Poţi să o numeşti, ca să utilizăm o analogie, pânza pe care este pictura.

 O veche întrebare în spiritualitate este: Cine sunt Eu? Şi dacă priveşti îndeaproape, vezi că tu nu eşti percepţiile tale, nu eşti emoţiile tale, ele vin şi pleacă. Ce rămâne este conştiinţa conştientă. Asta este apa despre care peştele nu ştie.

Şi este uimitor când realizezi că există ceva mai adânc în tine decât viaţa ta superficială care constă din percepţii senzoriale, gânduri şi emoţii. Ele vin spre tine în diferite forme. Deci fiecare om are o poveste diferită alcătuită din diferite forme de percepţii, gânduri, emoţii. Ele vin împreună ca percepţii, gânduri, emoţii, formând fiinţa umană, persoana. Ele vin împreună în fiecare persoană într-un mod diferit.  Ele vin împreună şi creează o formă temporară pe care o numim “persoana”, dar ele pot exista numai în lumina conştiinţei. Fără asta nu e nimeni, nimic, acolo.

Deci viaţa e cam aşa: vezi ecranul – asta este altă analogie – ecranul de cinema şi tot felul de lucruri care se întâmplă acolo, desigur ecranul este în interiorul tău. 

E-n regulă, deci hai să ne imaginăm că ecranul e în mintea ta şi pe acest ecran viaţa ta umplută cu gânduri, lucruri, emoţii şi lucruri care se întâmplă, drama, asta şi cealaltă, “o, ce interesant este!”, sau “e groaznic!”, sau “nu mai pot să suport” sau “vreau mai mult din asta”, “nu am destul”, şi aşa mai departe şi deodată realizezi că este un ecran în interiorul tău şi tu eşti cel care proiectează, tu eşti lumina proiectorului şi această schimbare este desigur fundamentală pentru modul în care te raportezi la evenimentele de pe ecran.

Cum lucrează asta tu poţi vedea pentru tine dacă percepi că tu eşti lumina proiectorului şi asta adaugă dimensiunea conştienţei la tot ceea ce eşti martor că se petrece pe ecran. 

Îţi dă o anumită detaşare de tot ce se întâmplă, deoarece realizezi că este ceva mult mai important, fundamental, în tine, decât toate lucrurile care se întâmplă pe acel ecran. 

Şi dacă nu ştii asta eşti total atras de evenimentele de pe ecran şi pentru cei mai mulţi oameni, mai devreme sau mai târziu evenimentele de pe ecran îi conduc într-un fel de dramă: “nimic nu durează o veşnicie”, “nu e nici o siguranţă în viaţa mea”, “de ce trebuie să mă simt mereu atât de frustrat?”, şi cauţi în continuare un fel de soluţie pe ecran…

Nu e niciodată acolo.

Şi sigur că soluţiile vin din când în când şi apar momente de fericire iar apoi se întâmplă din nou, asta pentru că tu nu ştii Cine eşti, Ce eşti Tu.

Nu are importanţă dacă spunem Cine sau Ce, Cine sau Ce eşti Tu în esenţă, care e lumina conştiinţei, care e proiectorul, care poate fi simţită în interiorul tău în orice moment, ca acum, ca o prezenţă conştientă.

Poţi să o simţi nu ca pe ceva de care tu eşti conştient, e o conştiinţă de sine, nu o poţi simţi ca pe un obiect care apare în conştiinţa ta. 

O poti simţi numai ca sinele tău, care e subiectul etern al tuturor experienţelor. Deci nu o poţi arăta şi spune: ”A! Uite! Asta sunt! Acolo este!”. Nu e niciodată “acolo”. Nu poţi spune: ”Am văzut-o” sau “O am”.

Iisus deja a spus asta: “Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. Nu spune: ”O! E acolo, uite, acolo!” El a spus: “Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”, nu acolo sau acolo.

Deci, în alte cuvinte, nu o putem transforma într-un obiect, nu te poţi transforma pe tine într-un obiect al cunoaşterii.

 De asemenea, în acest punct al Realizarii Sinelui, când te realizezi pe tine ca şi conştiinţă, nu e nimic de care să ai nevoie să ştii conceptual, prin activitatea minţii. În fapt, cu cât mai puternic simţi prezenţa că Tu eşti, mai puţine gânduri sunt, poate mai apar uneori, dar tu nu mai eşti ataşat de ele sau, un cuvant mai adecvat, tu nu te mai identifici cu fiecare gând, nu te mai laşi atras de el.

Este ecranul, ţine minte analogia, e un ecran în interiorul tău, un ecran de cinema sau orice ecran, iar tu eşti lumina. 

Şi tu ai conştienţa în viaţa ta, conştiinţa conştientă şi asta schimbă în primul rând schimbă modul în care tu experimentezi viaţa, cu spaţiozitate.

Lucruri vin şi pleacă dar nu te mai trag către ele. O dramă se poate întâmpla dar tu nu mai eşti total prins în ea.

Poate mai sunt disturbanţe pe ecran, dar există întotdeauna o parte din tine care e acolo conştientă, privind la ce se întâmplă acolo sau privind la reacţiile tale.

Şi mai e ceva. Dacă ai văzut imagini cu Buddha, el are un zâmbet ascuns, interior,  care apare atunci când nu eşti prins complet în lumea formelor, în ce se întâmplă pe ecran. Şi este o anumită eliberare în acest zâmbet.

Deci cum experimentezi schimbările din viata ta, cum spaţiozitatea intră în tine, si apoi felul în care faci tu lucrurile, de asemenea, se schimbă, felul în care interacţionezi cu alţii – şi este întotdeauna un element de spaţiozitate când interacţionezi cu oamenii, este un lucru minunat. 

Dacă tu nu ai asta, toate relaţiile cu oamenii sunt foarte problematice şi automat, întotdeauna nesatisfăcătoare.

Când nu este nici o spaţiozitate, nici un câmp care să se aplice tuturor interacţiunilor, de la cele mai mărunte,  cele mai scurte interacţiuni -  întâlniri întâmplătoare cu o persoană străină sau, la relaţii intime de prietenie de lungă durată, când nu există un element de spaţiozitate, nu e o relaţie satisfăcătoare.

 S-ar putea să fie satisfăcătoare pentru scurt timp, de exemplu până se termină luna de miere, dar apoi tu realizezi: “O!”... 

Indiferent cu cine îţi petreci luna de miere, chiar dacă ţi-o petreci cu Buddha, dacă nu poţi să-l vezi pe Buddha cu spaţiozitate, atunci tot ce vezi e limitat la o formă particulară. 

Şi ca formă, de asemenea, si Buddha si Isus au limitările lor. 

Deci aşa operează când priveşti o altă fiinţă sau vorbeşti cu altă fiinţă, eşti conştient în interiorul tău de faptul că eşti conştient. 

Tu poţi simţi de fapt prezenţa conştientă din tine.

Deci eşti tu liniştit – ca să punctăm asta - când te uiţi la o fiinţă umană şi el sau ea îţi vorbeşte? Asculţi şi priveşti în acel spaţiu liniştit? 

Sau când te uiţi la o fiinţă şi nici măcar nu interacţionezi, doar te uiţi la ea, poţi să te uiţi fără să o etichetezi? 

Dacă etichetele apar, să zicem ceva despre fiinţa umană, poţi să rămâi conştient: “asta este doar o etichetă mentală”? 

Şi să poţi vedea încă prezenţa luminoasă din spate, care eşti tu, lumina prezenţei? 

Şi e o trezire, e mai multă vigilenţă în viaţa ta, atenţie la ce vezi şi ce percepi şi mult mai puţină judecată a  ceea ce percepi, care bine, se poate întâmpla, dar tu nu mai eşti complet prins în asta.

Asta este o practică. Este meditaţie. Începe Aici şi Acum.

Vă invit acum să fiţi, să intraţi cu mine în acest spaţiu frumos al negândirii, pe cât de mult puteţi voi. 

Eşti capabil să fii conştient şi să nu gândeşti?

Aceasta e o ocazie să aprinzi scânteia din tine sau să mergi mai adânc în tine.

Doar Conştienţa… Prezenţa… prezenţa că tu eşti… fără să fie nevoie să spui nimic în mintea ta. 

Vocea din cap se odihneşte şi tu nu ai dispărut. 

Nu e ciudat? 

Mulţi oameni cred că ei sunt vocea din cap, că aşa este normal. 

Şi acum vocea din cap slăbeşte şi poţi simţi foarte clar că cine eşti tu în mod esenţial nu a dispărut.

În fapt, tu îţi simţi identitatea mai clar, mai puternic. 

Aceasta este esenţa ta, eu o numesc identitatea ta esenţială, cine eşti tu dincolo de lucrurile care se întâmplă pe ecranul minţii tale.

Din nou, vă invit în acest moment să vă odihniţi cu mine, nu să vă duceţi la culcare, nu are legatura cu asta, nu să fiţi hipnotizaţi, nu sunt interesat în asta, vă invit să vă odihniţi în simpla Prezenţă şi să simţiţi această Prezenţă. 

Simţirea şi prezenţa sunt una. În cuvinte obişnuite aş putea spune: ”îmi simt prezenţa” – subiect şi obiect, dar când se întâmplă (de fapt, nici măcar nu se întâmplă nimic - vezi cât de neadecvat este fiecare cuvânt), este o autosimţire a conştiinţei.

Şi când se întâmplă aceasta,  ai putea să remarci o mică exaltare, o oarecare trezire,  vieţuire,  un simţ  înalt de a fi viu.

Şi e un loc frumos în care să te duci când ai un moment şi se întâmplă de multe ori în cursul zilei, chiar şi în viaţa ocupată, un moment în care alegi să mergi în Prezenţă şi alegi să nu gândeşti. 

Şi atunci Prezenţa, ca să zic aşa, creşte în tine, ca zic aşa şi atunci persoana se reaşează puţin, se restructurează.

Când utilizăm expresia “să creştem spiritual” înseamnă că persoana devine mai puţin tensionată şi prezenţa creşte mai mult. 

Şi gradat, Prezenţa este cea care vorbeşte şi acţionează prin tine, mintea ta intră într-o prezenţă intimă şi tu spui lucruri care vin din Prezenţă mai degrabă decât din lucruri vechi.

Deci saltul se produce de la “a fi prins într-o persoană” şi răsărirea a ceea ce e dincolo de persoană şi asta este metamorfoza unui vierme de mătase, care e persoana, într-un future, ca să zic aşa.

Dacă asta se întâmplă pe scară mai mare pe planetă, ar fi echivalent cu apariţia unei specii noi, pentru că fiinţa umană care trăieşte în prezent e foarte diferită de fiinţa umană inconştientă de această Prezenţă, care operează fără conştienţă. 

Şi fiinţele umane care trăiesc în Prezenţă crează o lume diferită faţă de fiinţele umane care trăiesc complet prinse în condiţionările lor.

  http://www.eckharttolletv.com/free-meditation/vod/

Chinmaya Mission Romania

Am participat duminică la o întâlnire a acestui grup în Bucureşti.

Era o atmosferă de studiu, deşi foarte relaxantă, gen satsang, cu predare, întrebări şi răspunsuri.

Tematica aleasă era din Vedanta şi anume Tattvabodha.

S-a discutat despre:

-  ce calităţi trebuie să aibă un Adhikari – un student calificat pentru Vedanta;

-  Viveka  - discernământul competent între ce e real şi ce nu e real;

-  îndatoririle faţă de părinţi şi strămoşi, faţă de învăţaţi, înţelepţi şi faţă de Dumnezeu.

Discuţiile pe marginea acestor subiecte au fost foarte interesante, dar ceea ce a dat tuturor de gândit a fost povestea celor zece studenţi, pe care deşi o ştiam, a căpătat noi înţelesuri în urma expunerii făcute de Daniela.

“Zece studenţi ai unui maestru au vrut să traverseze un râu . Pentru că niciunul să nu se rătăcească, maestrul lor i-a rugat să se numere de câte ori era cazul. Când au ajuns pe partea cealaltă a râului şi-au adus aminte de vorbele învăţătorului  lor  şi unul din studenţi şi-a aliniat compatrioţii şi a început să îi numere. A realizat că sunt doar nouă la număr, în loc de zece. A numărat încă odată şi încă odată şi tot nouă oameni erau; fără să realizeze că nu  s-a numărat pe el însuşi. Un alt student a vrut să verifice şi a numărat şi el, dar tot nouă ia dat la numărătoare. Evident şi acesta a uitat să se numere pe el însuşi. De fiecare dată când au verificat le dădea cu un om mai puţin, astfel au concluzionat al zecelea om s-a pierdut şi au plecat în căutarea lui.

Un om din afara grupului, ce observa toată această poveste, intervine spunându-le că îi va ajuta să îl găsească pe al zecelea om, şi numărându-i încă odată pe toţi din grup, iată că sunt zece. Acesta îi atenţionează că de fiecare dată cel care a numărat s-a exclus pe el însuşi. În tot acest timp ei au căutat al zecelea om şi acesta era chiar acolo. În realitate doar ignoranţa crează distanţă, iluzie şi pierdere.

Al zecelea om este în căutarea celui de al zecelea om. Care este distanţa dintre cei doi? Nu există în fapt nicio distanţă, dar fiindcă acesta nu ştie că este al zecelea om, trebuie să caute. În momentul în care acesta a început să caute el a negat că ar putea fi acel al zecelea om. Pe de altă parte dacă nu caută el nu va descoperi de loc cine este acesta.

Poate cineva îi spune: vezi că este pe partea cealaltă a râului; hai să îl căutăm acolo; şi se duc să vadă dacă într-adevăr este pe cealaltă parte a râului. Dar nu îl vor găsi, fiindcă al zecelea om îl caută pe al zecelea om. Cu cât îl caută mai tare cu atât se îndepărtează mai mult de acest al zecelea om. 

Cineva îi va spune la un moment dat că nu prin acţiune îl va găsi pe al zecelea şi că ar fi mai indicat să mediteze la al zecelea om. Dar şi aceasta nu va duce nicăieri fiindcă al zecelea om meditează la al zecelea om în loc să îl realizeze şi iar nu va avea şansa să îl cunoască. Un alt om îi spune că devoţiunea este soluţia de a l găsi; deci acesta începe şi se roagă: O Doamne te rog ajută-mă să îl găsesc pe al zecelea om şi începe să cânte bajanuri în idea de ai mulţumi lui Dumnezeu pentru asta. Dar Dumnezeu nu îl poate îndatora, fiindca al zecelea om se roagă pentru al zecelea om. 

Ce se întâmplă atât timp cât căutătorul cântă bajanuri, se roagă, meditează, se simte confident că e pe cale să îl găsească pe acesta, este angajat într-o acţiune clară, are o cauză şi o cale. Dar după ce bajanul s-a terminat, meditaţia s-a terminat, rugăciunea a încetat, acest căutător rămâne golit şi fără rezultat, fără acest al zecelea om pe care îl căuta. Deci nicio acţiune, nici o formă de devoţiune nu îl poate ajuta pe al zecelea om să îl găsească pe al zecelea om.

Dacă acest al zecelea om ar fi ceva ce poate fi găsit, atunci după ceva timp şi efort s-ar afla. Dar aici acest al zecelea este deja acolo, dar din cauza ignoranţei nu se găseşte, nu faptul că ar fi departe este problema, el este mereu acolo, dar din cauza ignoranţei pare a fi de negăsit. Ignoranţa este cea care crează distanţă între al zecelea om şi al zecelea om.

În acest caz e nevoie doar de cunoaştere ca să îndepărtezi această iluzorie distanţă şi să realizezi că ceea ce cauţi eşti chiar tu. Dacă atunci când am căuta fericirea am realiza că de fapt noi suntem aceasta, dar nu simţim şi nu ştim asta, din cauza unui singur lucru: ignoranţa. Aş putea oare să aflu doar prin mine însumi că sunt această fericire, că sunt Sinele? Din păcate e aproape imposibil. Dar dacă ajungi în acest punct, se crează premiza ca profesorul potrivit să apară în viaţa căutătorului sincer şi să îi dezvălue adevărul asupra acestei identităţi între tine şi tine. Cum se spune, cere şi ţi se va da.

Deci această fericire este deja la îndemană, însăşi Scripturile declară că poate fi găsită aici şi acum, nu necesită nici timp, nici efort, rolul profesorului este să îi spună elevului simplu: “ îţi voi revela adevărul acum şi aici”, dar această revelaţie devine efectivă numai dacă studentul este şi calificat să o primească.

Poate unii căutători îşi mai doresc să alerge după adevăr, să facă eforturi, să facă ciumbuşlucuri paranormale sau să adore şi fiind mult prea ataşaţi de ideea de realizare, de căutare, de găsire, aceştia să rămână de fapt departe obiectul căutărilor lor.

Adevărul nu se revelează celui ce nu este pregătit mental şi calificat să înţelegă acest adevăr. Ignoranţa este cea care stă supraimpusă pe adevăr;  iar ignoranţa nu se înlătură decât prin  cunoaştere. În acest caz acţiunea de orice fel sau adoraţia rămâne ineficientă. Un lucru se anulează prin opusul lui, iar opusul ignoranţei nu este efortul, acţiunea ci cunoaşterea. Aşa cum s-a văzut în povestea noastră,  oricât efort a depus să îl găsescă pe al zecelea om, acesta nu a avut niciun sorţ de izbândă.

Sunt trei factori necesari cunoaşterii: obiectul cunoaşterii, mijlocul cunoaşterii şi mintea unde cunoaşterea are loc, deci locul cunoaşterii.

Să presupunem că te întreb dacă ştii ce este un lotus şi dacă nu ai văzut sau auzit vreodată de această floare îmi vei răspunde nu, nu ştiu.

Daca vrei să cunoşti această floare de lotus, trei lucruri trebuie să se întâmple obligatoriu:
-          înainte de toate, această floare trebuie să fie prezentă
-          ochii tăi, ca şi mijloc de cunoaştere, trebuie să fie acolo şi capabili să vadă floarea,
-          al treilea lucru este mintea care trebuie să fie prezentă în spatele ochilor ca percepţia să aibă loc.

Dacă una singură din aceste condiţii nu este prezentă cunoaşterea respectivă nu se poate întâmpla, să zicem că mintea este activă şi prezentă, ochii sunt capabili să vadă, dar nu avem obiectul cunoaşterii prezent, floarea; atunci cunoaşterea nu se întâmplă.

Mintea e bună, floarea este acolo dar ochii  sunt orbi, din nou nimic nu se întâmplă nimic. Ochii sunt văzători, floarea este acolo, dar mintea noastră, locul unde se întâmplă cunoaşterea nu este pe recepţie, fiind preocupată de cu totul altceva, din nou nimic nu se întâmplă.

În cazul cunoaşterii de Sine, cunoaşterea că “eu sunt fericire”, obiectul cunoaşterii este mereu la dispoziţie, deoarece sunt chiar ”eu”.

Cunoaşterea trebuie să aibă loc în minte, prin urmare mintea trebuie să fie pregătită să recepţioneze cunoaşterea.

În exemplul de mai sus, al cunoaşterii obiectuale, floarea de lotus este obiectul cunoaşterii, ochii mijlocul prin care se cunoaşte şi mintea este locul.

În cazul cunoaşterii de Sine, cine este obiectul cunoaşterii? Eu, şi dacă eu sunt obiectul cunoaşterii, acest obiect nu este exterior mie, el fiind prezent în interior. În acest caz obiectul cunoaşterii este subiectul cunoaşterii.

Unde are loc cunoaşterea în acest caz? - în minte ca orice alt tip de cunoaştere. Care este atunci mijlocul prin care cunosc în acest caz? - deoarece organele de simţ nu mă mai pot ajuta, obiectul nefiind plasat în exterior nu ai mijlocul de percepţie potrivit.

 Nimeni nu poate să-ţi dea ceva ce deja tu ai, tu deja te cunoşti fiind şi nimeni nu este mai aproape de obiectul cunoaşterii decât tu. Tu eşti, în acest caz te cunoşti fiindu-ţi evident ţie însăţi.

Aşa cum am văzut în povestea celui de-al zecelea om, acesta era şi subiectul şi obiectul, mintea în care se petrecea cunoaşterea era mintea celui de-al zecelea om. Şi care sunt mijloacele cunoaşterii? Ochii vedeau; urechile îl auzeau, toate cele cinci simţuri îl percepeau pe cel de-al zecelea om şi totuşi acesta nu putea fi cunoscut şi continuau să îl caute.

În acest caz doar vorbele învăţătorului ce îţi spun: tu eşti cel de-al zecelea om, devine mijlocul cunoaşterii ce revelează adevărul.  Aşa cum în povestea noastră studentul neutru a venit şi l a revelat pe cel de-al zecelea om, totul fiind de-o simplitate banală, dar care după cum s-a văzut a creat confuzie şi îngrijorare.

Mundakopanishad ne vorbeşte despre individul care a ajuns la un discernământ matur, care observă, examinează şi analizează diferite experienţe din viaţă şi care ajunge la concluzia că nicio acţiune nu îl ajută în realizarea Sinelui (a fericirii), atunci acesta  devine neajutorat.

Deşi îşi doreşte fericirea ultimă, fericire ce nu ţine de lumea exterioară, dacă o caută înseamnă că de fapt o neagă ca fiind el însuşi; iar dacă nu o caută nu o va afla niciodată.

Din moment ce numai cunoaşterea îl poate ajuta atunci mijlocul de cunoaştere a Sinelui este scriptura şi Guru care vin şi spun :Tu eşti acela ‘’Tat Twam Asi” “

Mă gândesc să-i propun Danielei să facă şi un curs online, căci îmi este foarte greu să ajung săptămânal la Bucureşti sau Ploieşti, cu toate că discuţiile din satsang sunt foarte preţioase, iar prezenţa şi integrarea în grup, te întăreşte pe cale şi te înalţă sufleteşte.

O felicit pe Daniela pentru curs şi pe mine mă felicit că am fost prezentă, a meritat tot efortul făcut.

Hari om!

ASHRAMUL CHINMAYA MISSION

Drumul din Bucureşti şi până la ashramul din Coimbatore, India, unde urma să participăm la cursurile de Vedanta, a fost o întreagă poveste.

    Am schimbat trei avioane şi cinci aeroporturi: Bucuresti – Helsinki – Delhi international, după care am fost transportaţi la un aeroport apropiat unde sunt dirijate cursele din interiorul Indiei, de unde am plecat apoi spre Coimbatore, 

în sudul Indiei, făcând escală pe aeroportul din Mumbai.

                                                                                       Aeroportul Delhi Intenational în imagine.

La Mumbai avionul s-a golit de călători şi puteai crede că doar noi cinci vom merge mai departe, dar n-a durat mult şi alţi călători au umplut scaunele libere, printre ei şi unii cu care urma să fim colegi la curs.

Drumul de la aeroport la ashram l-am făcut cu o Toyota mare cu şapte locuri şi aer condiţionat.

Timp de o oră jumate cât a durat drumul, şoferul ne era şi ghid, vorbind despre templele pe lângă care treceam şi răspunzând întrebărilor noastre, bineînţeles în limba engleză.

Traversând oraşul de la est la vest, am avut ocazia să mă conving de aspectul civilizat al traficului rutier,  foarte multe intersecţii fiind dotate cu semafoare.

 În India se circulă la fel ca în Anglia unde volanul maşinii e pe partea dreaptă şi se circulă pe partea stângă a drumului.

Am ajuns la ashram spre seară, obosiţi dar plini de speranţă şi curioşi de cum vor evolua lucrurile.

Pentru început, sentimentul trăit era că ai ajuns  ACASĂ.

Eram înconjuraţi de verdeaţa curată a copacilor, a plantelor, a ierbii; un  verde proaspăt,  fără urmă de praf.

 Aerul era curat ca după ploaie şi nici nu era frig aşa cum mă aşteptam să fie.

 Locul era înconjurat de munţi înalţi, plini de verdeaţă, de parcă te aflai pe fundul unei imense găleţi verzi. 

Se vedeau nouri mai jos de vârfurile munţilor, alteori vârfurile  erau total acoperite de nori şi rareori  vedeai cerul  complet senin.

În unele locuri muntele se înălţa parcă direct din curtea şcolii, iar în alte locuri părea la o distanţă apreciabilă de aproximativ doi - trei km.

Ne aflam în mijocul junglei, iar locul era împrejmuit de garduri  spre a fi feriţi de pericolul animalelor din junglă, mai cu seamă

a elefanţilor a caror ”vizită” au mai primit-o şi s-a soldat cu unele pagube. 

 Încă se mai lucra la îmbunătăţirea gardului.

Gardul în construcţie: 

În curtea interioară a ashramului copacii nu erau prea deşi dar ţesătura crengilor întrepătrunse, ne oferea umbra mult necesară împotriva soarelui dogoritor de peste zi.

Pretutindeni îţi atragea privirile culorile vii ale florilor, aflate chiar şi la înalţimea coroanei înalte a copacilor.

În fiecare dimineaţă şi seară se adunau flori proaspete pentru a fi oferite ca ofrandă în ceremonia de puja.

Din grădina ashramului nu lipseau pomii fructiferi, a căror fructe erau prezente în meniul zilnic, printre care: banane, mango, guave, nuca de cocos, rodie, mere şi alte fructe ale caror denumire îmi scapă.

De fapt mare parte a meniului zilnic era pregătit din recoltele produse în grădinile ashramului. Din meniu nu lipsea laptele de la văcuţele ashramului.

Ashramul este o comunitate restrânsă de oameni cu aspiraţii şi practici spirituale asemănătoare, (ceva în genul mânăstirilor), care se gospodăreşte singură, dar  care poate fi susţinută şi de sponsorizarea simpatizanţilor externi ashramului.

Ashramul  are  mai multe clădiri  cu una, două 

 sau trei etaje şi au destinaţie fixă: 

pentru ceremonii, pentru studiu, pentru locuit,

 pentru administraţie, pentru mâncare.

Clădirea centrală este sala de curs,

 numită Holl Tapovan, în amintirea

 îndrumătorului spiritual

 a celui ce a fondat Chinmaya Mission. 

E o clădire mare, pe un singur nivel, unde încap lejer  500 de oameni aşezaţi pe scaune.

Opus intrări, în sala Tapovan, se află scena     

 pe care au loc diferite ceremonii,

 dar şi un postament de pe care profesorii

 predau lecţiile sau ţineau cursul.

De tavan atârnă elicele ce ventilează aerul

 care pătrunde prin ferestrele deschise

 ale sălii.

În apropierea sălii de curs se află bucătăria şi sala de mese de unde răsună clopoţelul ce anunţă servirea mâncării sau a ceaiului.

Aproape de intrarea în ashram se află sala templului dedicat zeului Ganesha.

                                                

Pe un postament tronează sculptura din marmură neagra ce-l reprezentă.

 În fiecare seară participăm la ceremonia de aarti ce-i era oferită.

Clădirile cu spaţiu de locuit, atât pentru cursanţi cât şi pentru cei ce locuiesc permanent  în ashram, sunt răspândite în jurul sălii Tapovan şi au camere pentru 2-3 persoane.

 Unele camere au confort sporit, 

dar toate au strictul necesar.

Clădirea unde locuiam noi, are la parter spaţiu destinat administraţiei, librarie, internet.

În continuarea ashramului nostru, 

despărţit de un gard,  

se întinde mai în adâncul junglei,  

şcoala-liceu-internat pentru elevii din 

clasele a I-a pâna la a XII-a, 

sub aceeaşi tutelă a Trustului Chinmaya Internaţional.

Cu grupul nostru de studiu am vizitat întregul complex şcolar care este foarte mare,

 se întinde pe o suprafaţă imensă şi cuprinde multe clădiri unde locuiesc, învaţă şi se dezvoltă în jur de 800 de elevi, profesori, îndrumători şi tot colectivul ce ajută la buna funcţionare a acestei şcoli-internat.

Clădirile sunt despărţite între ele de alei şi parcuri perfect îngrijite.

Am vizitat sălile de clasă cu specific de: literatură, matematică, chimie, etc.; ateliere de artă, pictură, sculptură, muzică; bibliotecă, săli cu 30 de  calculatoare; bazin de înnot, săli de gimnastică, de forţă, tenis de masă; săli de conferinţe şi de spectacole acoperite sau în aer liber.

Am trecut în revistă şi clădirea internat unde se află dormitoarele şi duşurile; la parter locuiesc cei mici, iar la etaj elevii mari.

Clădirea cu bucătăria şi sala de mese este foarte mare, am încăput şi noi la masă, şi tot mai era loc.

Nu trebuie să uit de terenurile de sport în aer liber: de tenis de câmp, baschet, handball, cricket, fotbal, atletism, bazin de înnot, sutele de biciclete de toate mărimile din curtea şcolii.

Mai mereu îi vedeam  pe elevi în multe activităţi sportive în aer liber.

 Terenurile de sport erau tot timpul pline, chiar şi pe ploaie, având în vedere că era sezonul musonului şi ploua aproape zilnic.

Unii din colegii noştri de la curs, aveau copii ce studiau în  această şcoală şi profitau de plimbarea zilnică prin curtea liceului pentru a se întalni cu ei.

Povestea continuă…