ZIUA RAMANA MAHARSHI

O zi cu însemnătate deosebită.
Zi în care a venit în trup cel ce urma să poarte numele Ramana Maharshi.
Important este mesajul lui: cercetează cine eşti TU...
Importantă este Tăcerea lui.
O zi a tăcerii, cu atenţia pe Sine.
Namaskar!

PROGRAM DE STUDIU

Revin cu povestirea experienţelor din perioada petrecută la ashramul Chinmaya Mission, prezentând pe scurt programul unei zile de studiu.

Chiar dacă ştiam încă de dinainte de a pleca spre India ce se va  studia la cursuri, am presupus că unele din obiectele de curs  vor fi opţionale.

Deja planificasem că voi frecventa doar cursul de Advaita, iar în timpul rămas liber voi medita şi iar voi medita, ca într-un binemeritat concediu de odihnă.

În linii mari, aş fi fost nevoită să studiez  următoarele:

-                                    Aspecte fundamentale ale Vedantei 

                            = Jnana Yoga (Prakarana Grantha, Upanishads, Gita); 

                            = Bhakti Yoga (Ramayana şi Bhagavatam); 

                            = Karma Yoga.

-                                   Lecţii de sanskrită pentru începători şi avansaţi;

-                                   Lecţii despre cum să conduci şi să te stabilizezi ferm într-o practică

                             spirituală ca:  Meditaţia, Japa, Puja, Homa (Havan);

-                                   Celebrari auspicioase cu ocazia anumitor sărbători.

La ceremonia de deschidere a cursului, unde am primit  mala (şirag cu 108 mărgele, mătănii) şi halatul portocaliu, ce urma să devină uniformă pe timpul şederi acolo, am aflat că nu se poate lipsi de la nici una din activităţile scrise în program, ce de fapt erau mai multe.

Toate activităţile erau necesare şi constituiau în acelaşi timp teste pentru evoluţia fiecărui cursant.

Recunosc că mi-am pus întrebarea dacă voi face faţă, mai ales că totul era în limba engleză, limbă pentru care tocmai făcusem un curs intensiv, cu un an în urmă şi încă nu o stăpâneam prea bine.

Nu eram singura, mai erau 3-4 cursanţi care ca şi mine nu prea se lăudau cu  engleza, iar ei erau indieni.

India este un stat federal, cu o împărţire a statelor asemănătoare cu împărţirea pe judeţe, doar ca în fiecare stat se vorbeşte  limba statului respectiv ca limbă oficială.

Limba engleză este de asemenea limbă oficială pe lângă limba hindi.

Dacă mai adăugăm şi limba sanskrită, descoperim că un elev cu o cultură cât de cât, ar trebui să ştie cel puţin 3-4 limbi.

Împrietenindu-mă cu unele doamne de la curs, m-am convins că şi ele ştiau mai multe limbi. 

Acest lucru se restrânge la persoanele cu posibilităţi de studiu. 

Exemplul colegei Lakshmi: a învăţat la şcoală limba telugu (limba ei maternă), limba hindi, engleza şi sanskrita. După 18 ani, căsătorindu-se a urmat soţul în alt stat al Indiei, Tamil Nadu, iar de 35 ani vorbeşte şi limba tamilă.

Totuşi engleza lor avea ceva specific care mi-a îngreunat mult timp înţelegerea; foloseau pronunţia lui “w” ca fiind “v”; ex: la “weekend” ei spuneau “vikend”, la “we”= “vi”, la “with” = “vit” şi alte câteva particularităţi.

Abia către sfârşitul cursului am ajuns să înţeleg mai mult ce se vorbea şi am reuşit să fiu mulţumită de cum comunicam la rândul meu.

Numărul cursanţilor oscilau în jurul a 45-50 persoane.

Nu am reuşit să ne cunoaştem prea bine căci nici nu era timp, dar toţi păream interesaţi de viaţa spirituală tradiţională şi aplicarea ei în condiţiile actuale.

Mai înfocaţi erau barbaţii decât femeile, dovadă ca studiul scripturilor încă din vechime aparţinea bărbatului, iar femeia era doar o ascultătoare.

Am fost împărţiţi în patru grupe, pentru a putea discuta mai uşor între noi, pe marginea unor subiecte date dar şi pentru unele activităţi zilnice cum ar fi servirea mâncării şi curăţenia în sala de curs.

La discuţiile pe temă dată participam fiecare cu propria sa opinie. 

Aceste opinii erau consemnate şi cumulate cu a celorlante trei grupuri, era făcut apoi un rezumat, ce era apoi prezentat întregii colectivităţi în faţa lui Swamini Vimalananda, ce era responsabilă de întrega desfăşurare a cursului.

De fiecare dată Swamini Vimalananda ne oferea varianta corectă a problemei pusă în discuţie, iar noi în interior înţelegeam dacă opinia noastră a coincis sau nu şi eventual puteam cere lămuriri suplimentare.

La unele ore de studiu, ceremonii sau chanting participau şi grupul de “studenţi-teologi”, ce-şi făceau studiile timp de un an şi jumătate în acelaşi ashram Chinmaya Mission.

Ei se pregăteau să devină preoţi în templele hinduse. 

Mulţi dintre ei nu împliniseră 18 ani şi păreau nişte copii cu preocupări serioase.

Îi vedeai toată ziulica în fel de fel de activităţi, îngânând mantre, cantece, bhajanuri; erau deja în activitate când ne trezeam noi la 4-4,30 dimineaţa, iar seara când plecam noi la culcare la ora 23, ei erau încă prezenţi pe aleeile ashramului.

Pentru noi fiecare zi începea cu duşul rece, înviorător (aveam boiler, dar funcţiona cu toane, mai mult nu funcţiona), după care mergeam spre sala de curs sub un cer întunecat. 
Aici, ne pregăteam de meditaţie sau chanting şi yogasana (voi reveni cu amănunte ce anume cuprinde yogasana într-o viitoare postare) până la ora 6,30 când aveam pauză de ceai.

Nu în toate dimineţile aveam acelaşi program, în unele dimineţi începeam cu ceremonia de puja, iar de regulă duminică se săvârşea ceremonia de venerare  a focului homa (havan).

Meditaţiile erau conduse de Swamini Vimalananda, prin urmare începeam ziua cu ea şi de cele mai multe ori încheiam ziua cu ea.

Pentru chanting şi yogasana îl aveam ca professor pe  Prahlad  Chaitanya.

După pauza de ceai eram suficient de trează spre a recepţiona şi înţelege ce ne preda Swamini Vimalananda la ora de Vedanta.

Apoi urma micul dejun/breakfast, după care continuam cu studiul limbi  sanskrite, ce iniţial era predată de Prahlad C. 

După două ore de curs ne-a dat un test ca să afle la ce nivel de sanskrită suntem fiecare. Am luat doar 3 din 50 de puncte posibile…

După aceste rezultate, ne-a împărţit în grupe de începători şi avansaţi. 

Începătorii urmând să facă lecţii suplimentare în cele două ore de pauză de la prânz.

Poate cineva să-şi închipuie că este uşor, dar se spune că trebuie să faci şcoala doi ani, timp în care să înveţi şi să stăpâneşti bine doar alfabetul sanskrit.

În ora suplimentară de începători îl aveam ca profesor pe Naresh, care avea multă răbdare cu fiecare. 

Apoi am avut ca profesor de sanskrită la începători  chiar o colegă de la curs, care în viaţa cotidiană era profesoară de sanskrită, franceză şi engleză. 

Metoda ei a funcţionat mai bine şi aşa am reuşit ca la examenul final să obţin 22 de puncte din 50 posibile. 

Nu punctajul a contat ci faptul că am înţeles multe secrete ale limbii sanskrite într-un timp atât de scurt.

Timpul dintre ora de sanskrită şi masa de pranz era programat  diferit în fiecare zi şi era denumit “Learning time”. 

Astfel aveam zile dedicate pentru ceremonia Puja Vidhi, Homa, Japa, CVP, Parenting, Grand parenting, Inerpersonal relation, Life management, Healt management, etc.

Tot în această perioadă de timp, în unele zile aveam acele discuţii pe grupe şi satsang – întrebări şi răspunsuri cu Swamini Vimalananda.

Toate acestea se încheiau cu o jumătate de oră de Naam Sankartanam (cântece sacre), din care amintesc: Vishnu Sahasranama, Om namah Shivaya, Shri Guru Paduka Puja, Shri Hanuman Chalisa, Hari Rama Hari Rama Rama Rama Hari Hari. Către sfârşit, de fiecare dată intrăm în starea de linişte, pace şi satisfacţie.

Urma masa de prânz,  unde aveam invariabil orez  cu legume şi sosuri mai mult sau mai puţin condimentate. 

Mâncarea era relativ  variată având ca bază orez, cartofi şi fasole, sosuri, fructe şi lapte bătut. 

Erau zile în care unii cursanţi ofereau biksha, adică sponsorizau meniul zilei şi atunci mâncarea era mai diferită. 

Spre exemplu, câţiva colegi proveneau din statul Goa (un stat mic in vestul Indiei), iar atunci când ofereau biksha, aduceau produse din acea zonă dar şi bucătar să gătească în mod tradiţional ca acolo.

Se cântau mantre de începutul mesei şi mantre de sfârşitul mesei, iar în unele zile fiecare, pe rând eram puşi să cântăm o mantra sau un cântec care să fie cu referire la tema zilei. 

Astfel fiecare afla mantre, cântece foarte vechi din diferite zone ale Indiei, pentru că şi cursanţii veneau din zone diferite ale Indiei, cu excepţia noastră veniţi din Romania şi a Elenei din Australia.  

Swamini Vimalananda sublinia după fiecare cântec sau mantra provenienţa, sursa lor, lucru pentru care era aplaudată şi ea şi cel care a cântat.

După masa de prânz şi spălatul veselei proprii, toţi aveam program de odihnă două ore, sau de studiu cum eram noi cei începători în sanskrită.

După încă o oră de sanskrită adormeam buştean şi mă trezeam cu greu la auzul clopoţelului pentru ceaiul de la ora 15,30.

Ceaiul iute şi fierbinte nu reuşea să mă trezească din oboseală, iar la cursul următor de la ora 16 îmi cădeau ochii de somn. 

Făceam orice să păstrez ochii deschişi; mă înţepam cu unghiile, cu creionul îmi propteam genele, doar, doar să nu adorm. 

Abia după două săptămâni am reuşit să fiu atentă 100% la acea oră; până atunci dormeam pe mine şi nu eram singura. 

Era prea mult pentru mine, aveam impresia că treceau trei zile într-o singură zi.

După ora de Bhagavad Gita cu Swamini Vimalananda, aveam program de plimbare pe aleeile construcţiei liceului, 

unde pe lângă faptul că ne dezmorţeam picioarele după atâtea ore de stat pe scaun sau în poziţie  lotus, repetam mantre folosind cele 108 bile ale malei de la gât.

Reveneam la ashram pentru a putea participa la ceremonia de Aarti de la templul lui Shri Ganesha, 

apoi la următorul aarti din sala Tapovan, unde intonam un foarte frumos imn dedicat gurului Tapovan.

Urmau două ore de satsang şi bhajanuri conduse de Swamini sau de Prahlad C.

Cel mai adesea Prahlad C. ne purta într-o lume de basm, povestind întâmplări din marea epopee Ramayana. 

Era foarte talentat şi ca actor (imitând toate rolurile), dar şi ca solist, 

ca voce, presărând povestirea cu cântece, având un glas deosebit de frumos.

Swamini Vimalananda ne aducea în unele seri muzicieni de profesie spre a ne preda unele noţiuni de muzică şi a ne familiariza cu muzica clasică indiană.

O profesoară de muzică de la liceu a venit şi ne-a învăţat cântece scurte, 

ca la rândul nostru să-i învăţăm pe copiii sau nepoţii noştri;  mulţi dintre noi aveam nepoţi.

În permanenţă Swamini Vimalananda venea cu ceva interesant ca să umple timpul nostru cu lucruri utile gen “cum să conduci...” nu o maşină ci o afacere, o acţiune.

Aducea în mijlocul nostru persoane pregătite în diverse domenii să ne dezvăluie din secretele muncii lor.

Ziua continua cu masa de seară de la 8,30 pm, după care tot în sala Tapovan se  viziona dvd-uri cu conferinţe, în care Gurudev Chinmayananda comenta şi cânta capitole din Bhagavad Gita.

Erau zile când vizionarea DVD era înlocuită cu diverse alte programe. 

Spre exemplu sâmbăta era dedicată petrecerii timpului în familia grupului, mod de a ne cunoaşte mai bine, de a socializa.

Mergeam la culcare după lungi discuţii, făcând un rezumat al zilei, plimbându-ne pe aleeile ashramului.

Aşa arată în mare un program zilnic la cursurile Chinmaya Mission.

Dar povestea continuă.

Meditaţie cu Eckhart Tolle

Deşi cu întârziere, ne putem bucura împreună de meditaţia cu Eckhart Tolle
  http://www.eckharttolletv.com/free-meditation/vod/
şi de traducerea făcută de Daniela Lefterovici.

Meditaţie Eckhart Tolle 25 septembrie 2011

(Meditaţia începe cu imaginea unui scaun gol, având ca fond sonor melodia Moola Mantra interpretată de Deva Premal 5 minute, până apare E. T., care ia loc pe scaun).

Ei bine, cred că un scaun gol lucrează la fel de bine ca şi mine stând în el, pentru că meditaţia noastră este despre accesarea dimensiunii spirituale din interiorul tău, pe care Buddha o numea “emptiness” (gol) - probabil nu cea mai bună traducere a termenului original, adică “spaciousness” (spaţiozitate) ar fi o traducere mai bună decât “emptiness” (gol), deci găsind acea dimensiune în interiorul tău, accesând acea dimensiune şi trăindu-ţi viaţa cu conştienţa acelei dimensiuni, ceea ce înseamnă să-ţi trăieşti viaţa cu conştienţa mai degrabă decât cu mintea.

De obicei, oamenii cred că atunci când cineva crede în Dumnezeu sau îngeri sau în viaţa de după moarte, că ei sunt spirituali, că asta-i face spirituali, dar nu este chiar aşa, sunt milioane de oameni în lumea asta care cred în Dumnezeu şi nu au accesat, nu au găsit în ei dimensiunea spirituală.

Deci noi suntem aici – în cazul în care cineva dintre voi este nou, ca să zic aşa, suntem aici, pentru unii dintre voi, să vă dau poate o idee despre asta în timp ce staţi aici şi priviţi şi ascultaţi  şi să încerc să vă pun în contact cu acea adâncime din voi fără de care viaţa voastră este frustrantă şi fără de care tot ce intreprindeţi, fiecare iniţiativă, fiecare activitate devine în cele din urmă frustrantă.

Şi pentru alţii, noi suntem aici doar pentru a merge mai adânc în interior, pentru a furniza o reamintire la nivel conceptual, ca să meargă mai adânc în nivelul pe care deja îl accesează, astfel încât să fie susţinuţi în viaţa de zi cu zi.

Una e să accesezi dimensiunea spirituală stând în meditaţie, aşa cum facem noi Aici şi Acum, care este deja un lucru bun, eşti deja capabil să faci asta când stai liniştit, când devii liniştit în interior, un alt lucru este să duci asta cu tine, ca să zic aşa, când îţi conduci viaţa, când faci lucruri, când vorbeşti cu oamenii, când interacţionezi, chiar şi când gândeşti, să ai starea asta la bază.

Deci avem 2 paşi: unul – să nu fii deranjat în interior de factori exteriori sau să nu fii deranjat de mintea ta, ceea ce ar fi posibil, ca ea să zică: “despre ce vorbeşte acesta?” – pentru că mintea nu înţelege, mintea conceptuală singură nu e suficientă să facă această  experienţă satisfăcătoare pentru voi, aceste 30-40 de minute, aici, deci pentru ca aceasta să fie o experienţă satisfăcătoare este nevoie să ai cel puţin o licărire despre ce este asta spre care indic şi de asemenea, o licărire despre ceea ce stă la baza cuvintelor şi este în cele din urmă în mine şi poate fi şi în tine. 

Este o linişte în spatele cuvintelor, aşa cum vorbesc, în mine şi poate fi şi în tine, în timp ce asculţi cuvintele. Şi acesta poate fi deja o licărire a unei dimensiuni spirituale, realizarea că pe de o parte, la un nivel tu ai percepţia auditivă – asculţi cuvintele, percepţia vizuală – vezi imaginea şi la un alt nivel, tu de asemenea, îţi dai seama că este o linişte în interiorul tău acum.

Mintea nu e activă, tu nu ai nevoie să gândeşti chiar acum, să adaugi ceva la această experienţă, lasă doar să se întample aşa cum este şi astfel, dimensiunea liniştii - care e o dimensiune spirituală – începe să răsară în tine, sau, putem spune: eşti conştient că este acolo. Ea este întotdeauna acolo, acesta este lucrul ciudat, este întotdeauna acolo şi totuşi mulţi oameni nu ştiu încă asta.

Desigur că este asemănător cu faptul de a spune unui peşte că există în ceva ce se numeste apă şi peştele spune: “Unde? Nu pot să văd ceva ce se numeşte apă. Unde e? Nu pot s-o văd”.

Deci asta este sarcina mea, este să-ţi arăt apa în care înoţi şi care este şi în interiorul tău, ca să terminăm această analogie.

Aşa cum am arătat la început, Buddha numeşte dimensiunea spirituală “emptiness” (vid) -  care ar fi tradus mai bine ca spaţiozitate – şi Iisus o denumeşte “Împărăţia Cerurilor” (Kingdom of Heaven) – care într-o terminologie modernă, dacă schimbăm cuvântul Împărăţie – care e un concept vechi - cu cel de “dimensiune – care este un concept modern, ar fi: “dimensiunea Cerurilor”. Şi poţi traduce cer cu un concept modern, ca să fie pe înţelesul tău. Deci ce sunt Cerurile (Heaven)? În anumite limbaje, Ceruri şi cer (Heaven şi sky) înseamnă acelaşi lucru. Deci ce sunt Cerurile şi cerul? E spaţiozitate. Dimensiunea spaţiozităţii e împărăţia cerurilor. Dimensiunea spaţiozităţii este Împărăţia Cerurilor. Deci Buddha a denumit-o aşa, Iisus a denumit-o aşa şi Time Magazin o denumeşte “Mambo-Jambo”. Este de asemenea adevărat din perspectiva minţii conceptualizate. Pentru că, dacă eşti total prins în concept, gânduri, atunci nu are nici un sens.

Şi singurul lucru pe care îl poţi obţine din spiritualitate este un sistem de credinţe; toţi oamenii spirituali au tot felul de sisteme de credinţe, sunt oameni spirituali cu tot felul de nevoi, de credinţe. Şi Dumnezeu nu este deloc aşa.

Deci este deja acolo, este deja prezent în tine, lucrul ciudat e că este în mod continuu scăpat din vedere pentru că atenţia este condusă spre percepţia senzorială, experienţe cu simţurile: atingerea, ascultarea, vederea, mirosirea, totul cere atenţia ta şi atunci, atenţia ta e dirijată chiar mai puternic spre interpretările minţii tale, cu alte cuvinte în activitatea de a gândi, care de fapt te-ar putea face să uiţi mare parte din percepţia senzorială. În lumea modernă, contemporană este mai multă activitate mentală decât percepţie senzorială.

Viaţa ta e constituită în principal din 3 nivele perceptive: senzorială, gânduri şi emoţii.

Deci ceea ce a scăpat din vedere este acea dimensiune în care toate acestea 3 există, este spaţiozitatea din tine. Este întodeauna acolo. Este doar o problemă de a redirecţiona atenţia ta către ea, dar nu este absolut corect să spunem aşa, din nefericire, aşa operează limbajul.

Aşa cum stai Aici sau în timp ce tu stai aici, hai să mergem către ea din nou: tu eşti conştient de percepţiile senzoriale, în special vizuală, auditivă, poate unele gânduri venite în mintea ta – orice gând îţi vine în minte Aici şi Acum e irelevant, dar asta-i altă treabă – deci gânduri apar în mintea ta din când în când şi poate şi emoţii, nelinişte poate sau gânduri despre ziua de mâine, deci aşa cum stăm aici, remarci aceste nivele operând în tine şi te poţi întreba cine sau ce  observă aceste lucruri. Cine sau ce este în mine care observă? Ce este în mine, care e conştient de percepţii, conştient de gânduri, conştient de emoţii şi acesta este CINE EŞTI TU la nivelul cel mai adânc al dimensiunii spirituale, conştienţa a tot, conştiinţa liniştită şi spaţioasă ca bază, ca să zic aşa.

Poţi să o numeşti, ca să utilizăm o analogie, pânza pe care este pictura.

 O veche întrebare în spiritualitate este: Cine sunt Eu? Şi dacă priveşti îndeaproape, vezi că tu nu eşti percepţiile tale, nu eşti emoţiile tale, ele vin şi pleacă. Ce rămâne este conştiinţa conştientă. Asta este apa despre care peştele nu ştie.

Şi este uimitor când realizezi că există ceva mai adânc în tine decât viaţa ta superficială care constă din percepţii senzoriale, gânduri şi emoţii. Ele vin spre tine în diferite forme. Deci fiecare om are o poveste diferită alcătuită din diferite forme de percepţii, gânduri, emoţii. Ele vin împreună ca percepţii, gânduri, emoţii, formând fiinţa umană, persoana. Ele vin împreună în fiecare persoană într-un mod diferit.  Ele vin împreună şi creează o formă temporară pe care o numim “persoana”, dar ele pot exista numai în lumina conştiinţei. Fără asta nu e nimeni, nimic, acolo.

Deci viaţa e cam aşa: vezi ecranul – asta este altă analogie – ecranul de cinema şi tot felul de lucruri care se întâmplă acolo, desigur ecranul este în interiorul tău. 

E-n regulă, deci hai să ne imaginăm că ecranul e în mintea ta şi pe acest ecran viaţa ta umplută cu gânduri, lucruri, emoţii şi lucruri care se întâmplă, drama, asta şi cealaltă, “o, ce interesant este!”, sau “e groaznic!”, sau “nu mai pot să suport” sau “vreau mai mult din asta”, “nu am destul”, şi aşa mai departe şi deodată realizezi că este un ecran în interiorul tău şi tu eşti cel care proiectează, tu eşti lumina proiectorului şi această schimbare este desigur fundamentală pentru modul în care te raportezi la evenimentele de pe ecran.

Cum lucrează asta tu poţi vedea pentru tine dacă percepi că tu eşti lumina proiectorului şi asta adaugă dimensiunea conştienţei la tot ceea ce eşti martor că se petrece pe ecran. 

Îţi dă o anumită detaşare de tot ce se întâmplă, deoarece realizezi că este ceva mult mai important, fundamental, în tine, decât toate lucrurile care se întâmplă pe acel ecran. 

Şi dacă nu ştii asta eşti total atras de evenimentele de pe ecran şi pentru cei mai mulţi oameni, mai devreme sau mai târziu evenimentele de pe ecran îi conduc într-un fel de dramă: “nimic nu durează o veşnicie”, “nu e nici o siguranţă în viaţa mea”, “de ce trebuie să mă simt mereu atât de frustrat?”, şi cauţi în continuare un fel de soluţie pe ecran…

Nu e niciodată acolo.

Şi sigur că soluţiile vin din când în când şi apar momente de fericire iar apoi se întâmplă din nou, asta pentru că tu nu ştii Cine eşti, Ce eşti Tu.

Nu are importanţă dacă spunem Cine sau Ce, Cine sau Ce eşti Tu în esenţă, care e lumina conştiinţei, care e proiectorul, care poate fi simţită în interiorul tău în orice moment, ca acum, ca o prezenţă conştientă.

Poţi să o simţi nu ca pe ceva de care tu eşti conştient, e o conştiinţă de sine, nu o poţi simţi ca pe un obiect care apare în conştiinţa ta. 

O poti simţi numai ca sinele tău, care e subiectul etern al tuturor experienţelor. Deci nu o poţi arăta şi spune: ”A! Uite! Asta sunt! Acolo este!”. Nu e niciodată “acolo”. Nu poţi spune: ”Am văzut-o” sau “O am”.

Iisus deja a spus asta: “Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. Nu spune: ”O! E acolo, uite, acolo!” El a spus: “Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”, nu acolo sau acolo.

Deci, în alte cuvinte, nu o putem transforma într-un obiect, nu te poţi transforma pe tine într-un obiect al cunoaşterii.

 De asemenea, în acest punct al Realizarii Sinelui, când te realizezi pe tine ca şi conştiinţă, nu e nimic de care să ai nevoie să ştii conceptual, prin activitatea minţii. În fapt, cu cât mai puternic simţi prezenţa că Tu eşti, mai puţine gânduri sunt, poate mai apar uneori, dar tu nu mai eşti ataşat de ele sau, un cuvant mai adecvat, tu nu te mai identifici cu fiecare gând, nu te mai laşi atras de el.

Este ecranul, ţine minte analogia, e un ecran în interiorul tău, un ecran de cinema sau orice ecran, iar tu eşti lumina. 

Şi tu ai conştienţa în viaţa ta, conştiinţa conştientă şi asta schimbă în primul rând schimbă modul în care tu experimentezi viaţa, cu spaţiozitate.

Lucruri vin şi pleacă dar nu te mai trag către ele. O dramă se poate întâmpla dar tu nu mai eşti total prins în ea.

Poate mai sunt disturbanţe pe ecran, dar există întotdeauna o parte din tine care e acolo conştientă, privind la ce se întâmplă acolo sau privind la reacţiile tale.

Şi mai e ceva. Dacă ai văzut imagini cu Buddha, el are un zâmbet ascuns, interior,  care apare atunci când nu eşti prins complet în lumea formelor, în ce se întâmplă pe ecran. Şi este o anumită eliberare în acest zâmbet.

Deci cum experimentezi schimbările din viata ta, cum spaţiozitatea intră în tine, si apoi felul în care faci tu lucrurile, de asemenea, se schimbă, felul în care interacţionezi cu alţii – şi este întotdeauna un element de spaţiozitate când interacţionezi cu oamenii, este un lucru minunat. 

Dacă tu nu ai asta, toate relaţiile cu oamenii sunt foarte problematice şi automat, întotdeauna nesatisfăcătoare.

Când nu este nici o spaţiozitate, nici un câmp care să se aplice tuturor interacţiunilor, de la cele mai mărunte,  cele mai scurte interacţiuni -  întâlniri întâmplătoare cu o persoană străină sau, la relaţii intime de prietenie de lungă durată, când nu există un element de spaţiozitate, nu e o relaţie satisfăcătoare.

 S-ar putea să fie satisfăcătoare pentru scurt timp, de exemplu până se termină luna de miere, dar apoi tu realizezi: “O!”... 

Indiferent cu cine îţi petreci luna de miere, chiar dacă ţi-o petreci cu Buddha, dacă nu poţi să-l vezi pe Buddha cu spaţiozitate, atunci tot ce vezi e limitat la o formă particulară. 

Şi ca formă, de asemenea, si Buddha si Isus au limitările lor. 

Deci aşa operează când priveşti o altă fiinţă sau vorbeşti cu altă fiinţă, eşti conştient în interiorul tău de faptul că eşti conştient. 

Tu poţi simţi de fapt prezenţa conştientă din tine.

Deci eşti tu liniştit – ca să punctăm asta - când te uiţi la o fiinţă umană şi el sau ea îţi vorbeşte? Asculţi şi priveşti în acel spaţiu liniştit? 

Sau când te uiţi la o fiinţă şi nici măcar nu interacţionezi, doar te uiţi la ea, poţi să te uiţi fără să o etichetezi? 

Dacă etichetele apar, să zicem ceva despre fiinţa umană, poţi să rămâi conştient: “asta este doar o etichetă mentală”? 

Şi să poţi vedea încă prezenţa luminoasă din spate, care eşti tu, lumina prezenţei? 

Şi e o trezire, e mai multă vigilenţă în viaţa ta, atenţie la ce vezi şi ce percepi şi mult mai puţină judecată a  ceea ce percepi, care bine, se poate întâmpla, dar tu nu mai eşti complet prins în asta.

Asta este o practică. Este meditaţie. Începe Aici şi Acum.

Vă invit acum să fiţi, să intraţi cu mine în acest spaţiu frumos al negândirii, pe cât de mult puteţi voi. 

Eşti capabil să fii conştient şi să nu gândeşti?

Aceasta e o ocazie să aprinzi scânteia din tine sau să mergi mai adânc în tine.

Doar Conştienţa… Prezenţa… prezenţa că tu eşti… fără să fie nevoie să spui nimic în mintea ta. 

Vocea din cap se odihneşte şi tu nu ai dispărut. 

Nu e ciudat? 

Mulţi oameni cred că ei sunt vocea din cap, că aşa este normal. 

Şi acum vocea din cap slăbeşte şi poţi simţi foarte clar că cine eşti tu în mod esenţial nu a dispărut.

În fapt, tu îţi simţi identitatea mai clar, mai puternic. 

Aceasta este esenţa ta, eu o numesc identitatea ta esenţială, cine eşti tu dincolo de lucrurile care se întâmplă pe ecranul minţii tale.

Din nou, vă invit în acest moment să vă odihniţi cu mine, nu să vă duceţi la culcare, nu are legatura cu asta, nu să fiţi hipnotizaţi, nu sunt interesat în asta, vă invit să vă odihniţi în simpla Prezenţă şi să simţiţi această Prezenţă. 

Simţirea şi prezenţa sunt una. În cuvinte obişnuite aş putea spune: ”îmi simt prezenţa” – subiect şi obiect, dar când se întâmplă (de fapt, nici măcar nu se întâmplă nimic - vezi cât de neadecvat este fiecare cuvânt), este o autosimţire a conştiinţei.

Şi când se întâmplă aceasta,  ai putea să remarci o mică exaltare, o oarecare trezire,  vieţuire,  un simţ  înalt de a fi viu.

Şi e un loc frumos în care să te duci când ai un moment şi se întâmplă de multe ori în cursul zilei, chiar şi în viaţa ocupată, un moment în care alegi să mergi în Prezenţă şi alegi să nu gândeşti. 

Şi atunci Prezenţa, ca să zic aşa, creşte în tine, ca zic aşa şi atunci persoana se reaşează puţin, se restructurează.

Când utilizăm expresia “să creştem spiritual” înseamnă că persoana devine mai puţin tensionată şi prezenţa creşte mai mult. 

Şi gradat, Prezenţa este cea care vorbeşte şi acţionează prin tine, mintea ta intră într-o prezenţă intimă şi tu spui lucruri care vin din Prezenţă mai degrabă decât din lucruri vechi.

Deci saltul se produce de la “a fi prins într-o persoană” şi răsărirea a ceea ce e dincolo de persoană şi asta este metamorfoza unui vierme de mătase, care e persoana, într-un future, ca să zic aşa.

Dacă asta se întâmplă pe scară mai mare pe planetă, ar fi echivalent cu apariţia unei specii noi, pentru că fiinţa umană care trăieşte în prezent e foarte diferită de fiinţa umană inconştientă de această Prezenţă, care operează fără conştienţă. 

Şi fiinţele umane care trăiesc în Prezenţă crează o lume diferită faţă de fiinţele umane care trăiesc complet prinse în condiţionările lor.

  http://www.eckharttolletv.com/free-meditation/vod/