OFRANDĂ DE CARTE

Perioada în care nu am fost prezentă pe blog am folosit-o traducând din limba engleză una din cărţile aduse de mine de la Ramanaashramam.
În libraria ashramului erau foarte multe cărţi al căror conţinut voiam să-l cunosc, aşa că am cumpărat câteva, unele chiar şi în mai multe exemplare, în speranţa că dăruind din ele prietenilor ce se descurcă mai bine cu limba engleză le vor traduce. Aşa am făcut, dar nu am primit nici un "replay" în acest sens. Probabil că fiecare a citit pentru el şi nu a avut timp de tradus şi pentru mine.
Având foarte mult timp liber m-am hotărât să înţeleg singură ce scrie în cărţi. Am luat o carte ce mă interesa mai mult şi cu dicţionarul de pe Google şi alte câteva dicţionare de prin casă am încercat să traduc.
Groaznic! Nu reuşeam să înţeleg nici o frază. Pentru câteva şedinţe am apelat la ajutorul unei profesoare de limbă engleză.
Tradusul mergea în pas de melc, dar fiecare moment liber l-am folosit în această muncă de înţelegere a celor scrise în carte.
Dorinţa mea creştea pe măsură ce propoziţiile prindeau contur. A fost o mare izbandă când am realizat că am tradus singură o pagină întreagă. Mi-a crescut egoul când am tradus un capitol. Apoi număram câte pagini am tradus şi câte au mai rămas de tradus.
Dacă am început traducerea cu gândul să înţeleg eu ce scrie în carte, acum aspiram să fac o traducere cât mai exactă în speranţa că o va mai citi şi altcineva, care la fel ca mine nu ştie engleza dar vrea să afle conţinutul cărţii.
Nu exclud varianta că şi altcineva poate lucrează la traducerea aceleiaşi cărţi. Cu siguranţă traducerea cealaltă va fi mai bună decât a mea, dar atâta vreme cât eu nu o pot citi trebuie să continui.
Acum traducerea cărţii este gata, deja am început şi corectarea ei.
Traducerea a durat nouă luni, timp în care o femeie devine mamă. Şi pentru mine această carte tradusă este ca şi un copil al meu. Am pus în ea timp, dragoste şi suflet. Este o carte vie. Mi-a fost dat s-o traduc. Aparent eu voiam s-o traduc, dar în fapt, ea, cartea mă trăgea de mânecă. Sunt multe alte cărţi care merită traduse şi sper să le văd traduse.
Este primul "copil" şi poate şi ultimul, dar rezultatul este că am sentimentul satisfacţiei că am depăşit handicapul creat de necunoaşterea limbii engleze.
Întrucât traducerea cărţii are legatură cu Sri Bhagavan Ramana Maharshi o ofer ca ofrandă acestei zile de 30 decembrie, ce-mi aminteşte de venirea în trup pământean a celui ce este cunoscut drept Ramana Maharshi.
                   Maitreyi

FINALUL CĂLĂTORIEI ÎN INDIA..

Se pare că au trecut nouă luni de când nu am mai scris pe blog, timp în care o femeie putea deveni mamă, aducând pe lume un copil. Bineînţeles, că şi pentru mine, aceste nouă luni au rodit, dar într-un "copil " de o altă natură. Voi aborda acest subiect la următoarea postare.

Acum, vreau să văd ce mi-a mai rămas în amintire din această călătorie în minunata Indie, de care mă desparte mai bine de un an de zile. Timpul aşterne amprenta uitării peste multe lucruri, peste care memoria mea nu mai are putere de acţiune, dar revine insistent la acele momente încărcate de hrană spirituală.

Parcă mă văd în faţa măreţelor turnuri-porţi de intrare în marele templu destinat zeului Siva, cu o mie de coloane, cunoscut sub numele de Arunachaleshvara.  Trecând de uşile deschise păşim cu picioarele goale pe marmura fierbinte a incintei exterioare templului. Prietena mea Samadhi, mă conduce spre nişte covoare groase, lungi şi înguste, ţesute din iută sau cânepă, ce traversează curtea templului.  Cărările de iută sunt şi ele fierbinţi, dar destul de suportabil şi ele duc către centrul curţii unde se află templul propriu-zis. Aici e răcoare printre cei o mie de pilastri de marmură. Aproape de intrare ne întâmpină un elefant masiv care, pentru câteva monede, ne atinge cu trompa. 

Sunt mai multe altare; e plin de lume şi nici nu ştiu unde să mă uit. Mă las ghidată de Samadhi. Înconjur în tăcere un altar, în sens orar, la fel ca toţi ceilalţi. Este un obicei tradiţional în care prezinţi omagii divinităţii altarului respectiv. Mergem apoi la alte altare. În dreptul unui altar mai măreţ aşteptăm la rând să fim introduşi, câte un mic grup, chiar în interiorul altarului unde se oficiază o ceremonie de puja. Ceremonia este săvârşită de către doi brahmini, îmbrăcaţi de la brâu în jos într-o pânză albă, înfăşurată într-un mod ciudat, pe fiecare picior în parte. La terminarea ceremoniei, fiecare participant a primit puţin prasad: dulciuri, flori şi un plic cu cenuşă sacră de pus pe frunte.

După o vizită destul de superficială a templului am ieşit iar în arşiţa curţii să căutăm locul unde Ramana Maharshi a poposit pentru un timp, atunci când a ajuns la Tiruvannamalai. Am găsit acel loc coborând câteva trepte. Stând pe acele trepte am închis ochii încercând să mă pătrund de liniştea şi atmosfera acelui spaţiu. Era răcoare şi bine. Locul era pustiu cât timp noi două am meditat, apoi s-a aglomerat şi am plecat cu satisfacţia deplină în inimile noastre şi cu ochii în lacrimi. Bucuria obţinută mă făcea să cred că sunt uşoară şi că pot zbura.

La ieşirea din templu ne-a izbit aglomeraţia bazarului, gălăgia şi căldura străzii, praful ridicat de maşini, claxoane, strigăte, mirosuri, dar nu scădea cu nimic bucuria şi pacea interioară obţinută.

Împreună cu Samadhi am intrat în câteva magazine şi am făcut câteva cumpărături: beţişoare parfumate, mirodenii, etc.

După shopping am luat o riksha ce ne-a dus la gazdele noastre din apropierea ashramului. Amândouă eram mulţumite de momentele petrecute împreună, chiar şi fără acea comunicare verbală, sau poate tocmai pentru că doar inimile vorbeau.

Grupul nostru se aduna de regulă dimineaţa la un iaurt cu fructe şi o cafea şi seara la cina de la restaurantul Usha, unde se putea mânca bine şi ieftin şi unde veneau mulţi pelerini cu care puteai lega relaţii de tot felul. Acesta este bătrânul copac din curtea ashramului: 

Vizitam zilnic ashramul Ramanaashramam, purtam conversaţii tăcute cu Ramana Maharshi în timpul cât înconjuram altarul; mă reculegeam în tăcerea stării fără gânduri în marea sală a templului, stând jos cu spatele la perete; priveam cu plăcere păunii din curtea ashramului sau de pe acoperişurile clădirilor ashramului; frecventam librăria ashramului căutând cărţi ce aş fi putut să le fac cadou prietenilor de acasă.

Într-o zi, în curtea ashramului am întâlnit o fostă colegă de la cursul de Advaita Vedanta, de la Coimbatore. Era cu soţul ei şi făceau un mic pelerinaj la locurile sfinte, din care bineînţeles nu putea lipsi Muntele Sfant Arunachala.

Îmi amintesc de pregătirile pentru vizitarea unor temple din vecinătatea oraşului Tiruvannamalai. Swami Ajatananda a închiriat o maşină care să ne transporte în scurtul nostru pelerinaj. Am vizitat Templul de Aur - Sripuram apoi Templul şi ashramul lui swami Gnanananda Giri Swamigal

Templul de Aur nu m-a impresionat doar ca bogaţie şi opulenţă, cât şi ca frumuseţe, ordine şi curăţenie. Avea un parc imens într-o ordine desăvârşită, o curăţenie izbitoare rar întâlnită. În mijlocul parcului se află Templul de Aur înconjurat de o apă curgătoare. Până acolo se parcurgea un traseu lung acoperit în formă de stea. Din aceste coridoare acoperite aveai vedere liberă de jur împrejur în acest măreţ parc. Din loc în loc erau statui, arbori ornamentali sau garduri vii, tunse la milimetru în diverse forme geometrice iar unele reprezentau animale cum ar fi elefanţi, păuni şi altele. Ajunşi în faţa altarului Templului de Aur din mijlocul apei puteai sta puţin în meditaţie după care eliberai locul pentru ceilalţi care aşteptau la rând. La ieşirea din templu era un mare bazar de unde puteai cumpăra orice. Nu aveai voie să filmezi, dar unele imagini grăitoare pot fi urmărite accesând:
 http://www.youtube.com/watch?v=72rBHeuofhc

Următorul templu vizitat a fost al lui swami Gnanananda Giri Swamigal care se spune că ar fi trăit sute de ani. Este un templu relativ modest în comparaţie cu ce am întâlnit până acum, dar se simte un puternic aer de "acasă". Poarta de intrare în templu: 

Grupul nostru era singurul care vizita templul la acea oră, aşa că ne-am putut uita lejer şi nestingheriţi peste tot.

Către curtea interioară a templului erau mai multe intrări ale mai multor clădiri: administrative, librărie, bibliotecă, altare, locuinţe, etc. În partea dreaptă a curţii era un altar la care se făceau pregătiri pentru o ceremonie. În mijlocul incintei, se afla un altar măreţ, înalt, la care trebuia să urci câteva trepte pentru a intra. 

Ni s-a permis să intrăm şi să înconjurăm în sens orar altarul interior, căruia un brahmin îi oficia ceremonia de venerare a divinităţii altarului. Templul avea în interior un tablou cu imaginea lui swami Gnanananda, ce privea pe oricine cu ochi pătrunzători, din orice unghi ar fi privit.

Ni s-a permis apoi să vizităm şi locuinţa în care acesta a trăit o parte din viaţa sa lungă, părasind forma în anul 1974. Tot grupul ne-am aşezat şi am meditat în camera de meditaţie şi fiecare a simţit pacea fără margini ce stăpânea locul. Apoi fiecare am făcut poze cu statuia ce-l reprezenta pe swami Gnanananda, ce se afla într-una din camerele alăturate. La plecare ne-am oprit la libraria templului de unde fiecare a cumpărat câte ceva. Am găsit pe Youtube câteva imagini filmate cu swami Gnanananda din timpul vietii:
 http://www.youtube.com/watch?v=wOshF7aMpwE

Înainte de a pleca spre Tiruvannamalai, grupul nostru a vizitat şi ashramul-şcoală dedicat aceluiaşi swami Gnanananda. Aici am fost primiţi de un swami cu care grupul nostru a purtat câteva discuţii. Astfel am aflat că şi aici se studia Advaita Vadanta, dar mai mult ca o bază de reflecţie şi meditaţie sub îndrumarea unui swami.

Cred că pacea şi liniştea desăvârşită a acelui loc ne-a pătruns şi pe noi rămânând tăcuţi şi în maşină, pe drumul de întoarcere.

Îmi mai amintesc de o ploaie torenţială din orele amiezii fiind pe terasa unui restaurant din Tiruvannamalai, ce avea deschiderea spre muntele Arunachala. Stând la mese noi priveam ploaia ce cădea peste munte schimbându-i în fiecare moment înfăţişarea. Din când în când muntele aproape nu se mai vedea  de la atâta ploaie. La final, când ploaia s-a oprit se vedeau aburii cum se ridicau de pe munte spre cer. Era o privelişte uimitoare! Pe cerul curăţat de nori se înălţa conturul muntelui, din care parcă ieşeau flăcări.

Săptămâna a trecut pe nesimţite şi ne pregătim de plecare cu mare părere de rău.

Dar viaţa este o călătorie iar călătorului îi stă bine cu drumul.

Călătoria spre aeroport ne dezvăluie peisaje minunate, câmpii cultivate, dealuri împădurite sau dealuri din bucăţi mari de piatră, de parcă o basculantă cosmică le-a descărcat chiar atunci.

Facem popas într-un sat pentru ceai şi fructe. Ceaiul indian este preparat în mod tradiţional şi are un gust total diferit de ceaiul de acasă. Aici îl beau cu mare plăcere. 
Avionul ne-a adus in siguranţă acasă.
                                         Maitreyi