Versetul 86
mōhan
tavirttun mōhamā vaittumen
mōhanti rāyen naruṇāchalā
În acest verset, sufletul-devot se roagă pentru transcenderea atașamentului. Atașamentul
pentru lucrurile care au o existență limitată și trecătoare nu pot oferi
adevărata fericire. Sub vălul iluziei, sufletul își imaginează că obiectele
sunt sursele bucuriei sale și se atașează de acestea. Pentru ca sufletul să
poată fi salvat de la durere, acesta trebuie să fie detașat de obiecte. Acest
lucru poate fi realizat în mai multe moduri. Dar cel mai sigur mod și în afară
de orice primejdie este ca sufletul să se atașeze de Dumnezeu. Iubirea de
Dumnezeu este puternicul remediu pentru vindecarea bolii dorinței pentru
obiecte. Pentru a dezvolta iubirea de Dumnezeu este absolut necesară graţia lui
Dumnezeu. Această graţie a Sa este simțită atunci când este făcută venerarea
Sa. În timp ce relația cu divinul servește pentru eliminarea relațiilor cu
cele ne-divine, acțiunea în sine nu poate fi lăsată neaplicată. Relația de
venerator-venerat purifică în plus și toate celelalte relații. Și astfel, acesta
transcede în experiența Advaita.
Versetul 87
mowniyāik
kaṛpōn malarā dirundān
maunami
dāmō varuṇāchalā
Versetul acesta vorbește despre tăcerea reală. Dacă tăcerea exterioară ar fi condiţia sine qua non a înţelepciunii, atunci cei
muţi ar fi cei mai înţelepţi. Ba mai mult, starea de perfecţiune ar trebui să
fie comparată cu cea a unei pietre. Controlul conştient al exprimării este fără
îndoială o disciplină valoroasă. Dar nu trebuie să confundăm starea de fără
cuvinte cu starea de iluminare. Adevărata tăcere este liniştea minţii. Aici,
liniştea mentală înseamnă redarea calmului minţii şi netulburarea acesteia. De
fapt, tăcerea neprefăcută este experienţa plenară numită upasanta, liniştea supremă. Aceasta este mauna în adevăratul sens al cuvântului.
Versetul 88
yavanen
vāyin maṇṇinai yatti
yenpizhaip pozhitta daruṇāchalā
Aici, sufletul-devot aduce laude graţiei salvatoare a Domnului pentru îndepărtarea acestuia de obiectele de simţ şi pentru distrugerea ignoranţei. Graţia Domnului face ca viaţa decăzută şi traiul fals să fie insuportabile.
Versetul 89
yārumaṛi
yāden madiyinai maruṭṭi
yevarkoḷai
koṇḍa daruṇāchalā
În acest verset, sufletul-devot se minunează de compasiunea nelimitată a Domnului, de grija Sa nemărginită pentru suflet. Domnul este vicleanul hoţ al inimii devotului. El vine fără a fi văzut de cineva. Nu este El locatarul invizibil din toate fiinţele? El cunoaşte totul, dar nimeni nu-L poate cunoaşte. El este cunoscătorul cunoaşterii, vederea văzătorului. În starea de robie, sufletul este sub fascinaţia pluralităţii lumii. Această falsă atracţie este biruită de fascinaţia superioară a graţiei Domnului. El vine, vine, vine mereu, fără zgomot şi hoţeşte, cu scopul de a răscumpăra sufletul şi de a-i satisface acestuia bucuria uniunii divine.
Versetul 90
ramaṇanen
ḍruraittēn rōshaṅ koḷādenai
ramittiḍach
cheyavā varuṇāchalā
Versetul acesta, prezintă unele libertăți pe care sufletul-devot şi le-a luat față de Domnul. L-a înţepat cu glume, L-a luat în derâdere şi chiar L-a dojenit. Acum
el reflectă asupra comportamentului şi se teme că ar fi depăşit limitele. Speră
ca Domnul să nu se fi ofensat şi să fi fost nemulţumit de comportamentul său.
Toată extravaganţa sa era determinată de iubire şi numai de iubire.
Sufletul-devot nu are nicio plângere împotriva Domnului a cărui graţie este
spontană. Prin urmare, acesta îl imploră pe Domnul să vină şi să-l
binecuvânteze. În cazul în care sufletul-devot a folosit în vreun fel cuvinte
aspre, este necesar să-L facă să vină şi să nu-L alunge. De fapt, cum poate fi El
alungat, întrucât El este nemuritorul conducător interior.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu