duminică, 7 ianuarie 2018

Imnul ARUNACHALA SIVA versetele 46, 47, 48, 49, 50.

Versetul 46
tuppaṛi villā vippiṛap penpaya
noppiḍa vāyē naruṇāchalā


Versetul acesta prezintă o întrebare despre folosul acestei nașteri fără cunoașterea venită din cercetarea adevărului. Omul este înzestrat în mod deosebit cu abilitatea de a discerne şi a cerceta adevărul. Şi, întrucât cercetarea este metoda directă care duce la perfecţiune (moksha), naşterea în trup omenesc este cea mai preţioasă. După ce a fost născut ca o fiinţă umană, dacă acea persoană nu se străduieşte să obţină cunoaşterea Sinelui, acest lucru este o mare tragedie. Irosirea preţioasei vieţi umane în preocupări inutile este “ca şi cum ai fierbe turte de oleaginoase într-un vas făcut din smarald, la un foc alimentat cu lemn de santal ca şi combustibil, sau ca şi cultivarea de buruieni într-o fermă care a fost arată cu un plug făcut din aur, sau ca şi cultivarea porumbului prin folosirea camforului ca îngrăşământ”. 
În măsura în care preocupările fiinţei umane sunt de îngrijorare, nu există deosebire între om şi animal; acesta din urmă, de asemenea mănâncă, doarme şi se înmulţeşte. Singura deosebire pe care omul o deţine este că el poate cunoaşte adevărul. Dacă el nu beneficiază de acest dar special, starea lui devine mai deplorabilă decât cea a animalelor. Prin urmare, Bhagavan spune în prezentul verset că o astfel de viaţă inutilă nu poate fi asemănată cu nimic – nici măcar, spune el, cu viaţa unui câine.

Versetul 47
tūymana mozhiyar tōyumun meyyakan
tōyavē yaruḷen naruṇāchalā


Sfinții sunt cei care-şi cufundă egoismul lor în Divin. În prezentul verset, sufletul-devot se roagă la Arunachala ca prin graţia Sa şi urmând exemplul sfinţilor, să se poată pierde în El. Uniunea cu Dumnezeu nu este posibilă pentru acei care au mintea, vorbirea şi trupul impure. Dorinţa sau pasiunea este cea care face ca mintea să fie impură. Inerţia (tamas) şi acţiunea pasională (rajas) împiedică mintea să reflecte Sinele. Prin urmare, aspirantul ar trebui să-şi elibereze mintea de aceste defecte şi să o facă să funcţioneze într-o manieră dezinteresată şi neataşată. Cu alte cuvinte, toate dorinţele egoiste ar trebui eliminate iar calităţile sattvice ar trebui să devină natura dominantă a minţii. Chiar şi devoţiunea pentru Dumnezeu ar trebui să devină altruistă; acela, ar trebui să-şi dedice acţiunile şi rodul acestor acţiuni către Dumnezeu. Aşa cum este declarat în Bhagavad Gita: “Când cineva îl venerează pe Dumnezeu prin munca sa alocată, acesta dobândeşte împlinirea.”

Versetul 48
deivamen ḍrunnaich chāravē yennaich
chēra vozhittā yaruṇāchalā


Versetul acesta arată ce se întâmplă la apropierea de Dumnezeu. Sufletul-devot se apropie de Dumnezeu cu presupunerea că Dumnezeu este Celălalt. Dar în timp ce devoţiunea sa se maturizează, distanţa dintre suflet şi Dumnezeu se reduce progresiv; atunci când există o abandonare completă din partea sufletului, sufletul descoperă starea eternă de non-diferenţiere. Astfel, experienţa căii Advaita este ţelul chiar şi pentru calea bhakti. Devoţiunea nu îşi găseşte împlinirea până ce ego-ul nu este anihilat fără reziduuri. A se pierde pe sine în Dumnezeu constituie adevăratul câştig în sine al aspirantului. Când sufletul-devot se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu, ceea ce primeşte în schimb este anihilarea ego-ului. Arunachala este Hara, distrugătorul a tot ceea ce este limitat şi fragmentat.

Versetul 49
tēḍā duṭranaṭr tiruvaruḷ ṇidhiyahat
tiyakkan tirttaru ḷaruṇāchala


În prezentul verset, Bhagavan îl face pe sufletul-devot să considere că graţia infinită al Domnului este cea care l-a atras irezistibil la El. Domnul este adevărata comoară; această comoară singură poate elimina mizeria interioară a sufletului. Bogăţia materială poate doar să adauge la necazurile noastre; ea nu ne poate dărui pacea. De aceea, Shankara ne cere să considerăm bogaţia ca fiind ceva dăunător. Singura valoare şi cea mai înaltă valoare pentru devot este graţia lui Dumnezeu. După ce a atins aceasta, el nu mai tânjeşte după nimic altceva. Aici se face referire la experienta proprie a lui Bhagavan, ca urmare a Graţiei colinei Arunachala fără niciun efort deosebit din partea sa. După sosirea la Tiruvannamalai ca băiat de şaptesprezece ani, el nu a simţit nicio înclinaţie de a părăsi locul. Arunachala era totul pentru el. Arunachala şi el nu erau diferiţi. 

Versetul 50
dairiya mōḍumun meyyaha nāḍayān
ṭaṭṭazhim dēnaru ḷaruṇāchalā


Versetul acesta arată despre îndrăzneala de a căuta realitatea lui Dumnezeu. Ego-ul nu poate determina mărimea lui Dumnezeu. Orice astfel de efort se va încheia prin dizolvarea ego-ului. Până ce se întâmplă acest lucru Dumnezeu nu poate fi sesizat. Fără ajutorul dat de graţia lui Dumnezeu nu este posibil ca El să fie cunoscut cu adevărat. Nicio cantitate de efort depusă de sufletul-devot, nu va putea să descopere natura lui Dumnezeu. Dumnezeu este cel care ar trebui să se lase revelat Lui Însuşi. Dacă cineva îndrăzneşte să facă o călătorie pe o mare necartografiată şi fără o îndrumare, acela cu siguranţă va suferi un naufragiu. Astfel, devotul îşi înţelege greşeala iniţială şi apelează la Dumnezeu pentru ajutor. 

Niciun comentariu: