Brahma-Jnana sau Realizarea Sinelui

 

La fel ca și alți căutători de Adevăr, am auzit și eu despre mulți Maeștri spirituali. În acest sens am încercat să aflu despre viața și învățătura oferită de aceștia. Astfel am ajuns să aflu despre viața și învățătura lui Sai Baba din Shirdi, considerat un sfânt și un Maestru spiritual – unul dintre cei zece Guru – Maeștri Primordiali recomandați de Shri Mataji. Acest sfânt este revendicat în egală măsură atât de către mahomedani cât și de către hinduși. Sunt multe povestiri despre naționalitatea și apartenența sa și sper să revin cu mai multe detalii, dar întrucât nu am terminat de tradus toată cartea, îndrăznesc să postez doar puțin din învățăturile de început.

Brahma-Jnana rapidă

Sunt două capitole care relatează povestea unui domn bogat, ce dorea Brahma-Jnana într-un mod cât mai rapid de la Sai Baba din Shirdi.

Preliminar

Capitolul anterior a descris cum a fost îndeplinit și acceptat jurământul domnului Cholkar de a oferi o mică ofrandă. În acea poveste, Sai Baba a arătat că va accepta cu apreciere orice lucru mic oferit cu dragoste și devoțiune, dar dacă același lucru era oferit cu mândrie și aroganță, îl va respinge. Fiind El Însuși plin de Sat-Chit-Ananda (Existență-Cunoaștere-Plenitudine), nu-I păsa prea mult de formalitățile exterioare, dar dacă o ofrandă era făcută cu un spirit blând și umil, aceasta era binevenită și o accepta cu plăcere și aviditate. De fapt, nu există o persoană mai liberală și mai binevoitoare decât un Sadguru, precum Sai Baba. El nu poate fi comparat cu bijuteria Chintamani (piatra filozofală care satisface dorințele), Kalpataru (Arborele Ceresc care ne îndeplinește dorințele) sau Kamadhenu (Vaca Cerească care ne oferă ceea ce dorim), căci ele ne dau doar ceea ce dorim; dar Sadguru ne dă cel mai prețios lucru, care este de neconceput și de nepătruns (Realitatea). Acum să auzim cum a scăpat Sai Baba de un om bogat, care a venit la El și L-a implorat să-i dea Brahma-Jnana (cunoașterea lui Brahman).

Acesta era un om bogat care a fost foarte prosper în viață. Acumulase o mare avere, case, câmpuri și terenuri și avea mulți servitori și persoane în întreținere. Când faima lui Sai Baba a ajuns la urechile lui, i-a spus unui prieten de-al său că el nu ducea lipsă de nimic și, prin urmare, va merge la Shirdi să-l roage pe Baba să-i dea Brahma-Jnana, care, dacă ar primi-o, l-ar face cu siguranță mai fericit. Prietenul său l-a descurajat, spunând: „Nu este ușor a-L cunoaște pe Brahman, mai ales pentru un om lacom ca tine, care ești mereu absorbit de bogăție, soție și copii. Cine te va satisface în căutarea ta de Brahma-Jnana, dacă tu nu dăruiește nici măcar un ban ca pomană?”

Fără să țină cont de sfatul prietenului său, omul a comandat o călătorie dus-întors cu o trăsură trasă de cai și a venit la Shirdi. S-a dus la Moschee, l-a văzut pe Baba, s-a aruncat la picioarele Lui și a spus: „Baba, auzind că le arăți pe Brahman tuturor celor care vin aici fără nicio întârziere, am venit aici tocmai din locul meu îndepărtat. Sunt foarte obosit de călătorie și, dacă voi primi pe Brahman de la Tine, necazurile mele vor fi bine plătite și răsplătite.” Baba a răspuns atunci:

„Oh, dragul meu prieten, nu te îngrijora, îți voi arăta imediat pe Brahman; toate tranzacțiile Mele sunt în numerar și niciodată pe credit. Atâția oameni vin la Mine și cer bogăție, sănătate, putere, onoare, poziție socială, vindecarea bolilor și alte lucruri trecătoare. Rară este persoana care vine aici la Mine și cere Brahma-Jnana. Nu există lipsă de persoane care cer lucruri lumești, dar, deoarece persoanele interesate de chestiuni spirituale sunt foarte rare, cred că este un moment norocos și auspicios atunci când persoane ca tine vin și insistă să obțină Brahma-Jnana. Așadar, îți expun cu plăcere pe Brahman cu toate susținerile și dificultățile sale.”

Spunând acestea, Baba a început să i-l expună pe Brahman. L-a pus să stea acolo lângă el și l-a ocupat cu o altă discuție sau povestire, făcându-l astfel să uite de întrebare pentru moment. Apoi a chemat un băiat și i-a spus să meargă la un anume Nandu Marwari și să obțină de la el un împrumut personal de cinci rupii. Băiatul a plecat și s-a întors imediat, spunând că Nandu lipsea iar casa lui era încuiată. Apoi Baba l-a rugat să meargă la băcanul din Bala și să obțină de la el împrumutul menționat. Și de data aceasta, băiatul nu a avut succes. Acest experiment a fost repetat de două sau trei ori, cu același rezultat.

Sai Baba era, după cum știm, Întruparea lui Brahman viu și în mișcare. Atunci, cineva ar putea întreba: „De ce a vrut El suma neînsemnată de cinci rupii și de ce a încercat din răsputeri să o obțină cu împrumut?” În realitate, nu a vrut deloc acea sumă. El trebuie să fi știut pe deplin că Nandu și Bala erau absenți și se pare că a adoptat această procedură ca test pentru căutătorul lui Brahman. Acel om avea un teanc de bancnote în buzunar și, dacă ar fi fost cu adevărat serios, nu ar fi stat liniștit ca un spectator când Baba încerca frenetic să obțină o sumă de nimic de cinci rupii. Știa că Baba își va ține cuvântul iar el îi va plăti datoria la final și că suma dorită era nesemnificativă. Totuși, el nu s-a putut hotărî și să dea suma în avans. Un astfel de om dorea de la Baba cel mai mare lucru din lume, și anume Brahma Jnana! Orice alt om, care îl iubea cu adevărat pe Baba, ar fi dat imediat cinci rupii, în loc să fie doar un spectator. Altfel stăteau lucrurile cu acest om. El nu a avansat nici un ban și nici nu a rămas tăcut, ci a început să fie nerăbdător, deoarece se grăbea să se întoarcă și l-a implorat pe Baba spunând: „Oh, Baba, te rog arată-mi-l pe Brahman mai repede.”

Baba a răspuns: „Oh, dragul meu prieten, tu nu ai înțeles toată procedura prin care am trecut stând în acest loc, pentru a te ajuta să-l vezi pe Brahman? Pe scurt, este așa. Pentru a-l vedea pe Brahman, trebuie să renunți la cinci lucruri și anume: (1) Cinci Prana (forțe vitale), (2) Cinci simțuri (cinci de acțiune și cinci de percepție), (3) minte, (4) intelect și (5) ego. Această cale a Brahma Jnana, a Realizării Sinelui, este „la fel de grea ca și cum ai călca pe muchia unui brici”. Sai Baba a ținut apoi un discurs destul de lung pe această temă, al cărui sens este prezentat mai jos.

Calificări pentru Brahma-Jnana sau Realizarea Sinelui

Nu toate persoanele îl află sau îl realizează pe Brahman în timpul vieții lor. Anumite calificări sunt absolut necesare.

(1) Mumuksha sau dorința intensă de a se elibera. Cel care crede că este înlănțuit și crede că ar trebui să se elibereze din robie și lucrează cu seriozitate și hotărâre în acest scop; și căruia nu-i pasă de alte gânduri, este calificat pentru viața spirituală.

(2) Virakti sau un sentiment de dezgust față de lucrurile acestei lumi și ale celei de apoi. Dacă un om nu simte dezgust față de lucrurile, remunerațiile și onorurile pe care acțiunea sa le-ar aduce în această lume și în cea de apoi, nu are dreptul să intre în tărâmul spiritual.

(3) Antarmukhata (introversiune). Simțurile noastre au fost create de Dumnezeu cu o tendință de a se îndrepta spre exterior și, prin urmare, omul privește întotdeauna în afara sa și nu în interior. Cel care dorește Realizarea Sinelui și viața nemuritoare trebuie să-și îndrepte privirea spre interior și să privească spre Sinele său interior.

(4) Catharsis din (curățarea) păcatelor. Dacă un om nu s-a îndepărtat de răutate, nu s-a oprit din a face răul și nu s-a liniștit complet și dacă mintea sa nu este odihnită, nu poate obține Realizarea Sinelui, nici măcar prin intermediul cunoașterii.

(5) Conduită corectă. Dacă un om nu duce o viață de adevăr, austeritate și introspecție, o viață inocentă, nu poate obține Realizarea lui Dumnezeu.

(6) Înclinația către Shreya (binele) în locul lui Preya (plăcutul). Există două feluri de lucruri, și anume, Bunul și Plăcutul; primul se ocupă de afaceri spirituale, iar cel de-al doilea de chestiuni banale. Ambele se apropie de om pentru acceptare. El trebuie să se gândească și să aleagă unul dintre ele. Omul înțelept preferă Binele în locul Plăcutului; dar cel neînțelept, din lăcomie și atașament, alege Plăcutul.

(7) Controlul minții și al simțurilor. Corpul este carul, iar Sinele este stăpânul său; intelectul este conducătorul, iar mintea este frâiele. Simțurile sunt caii, iar obiectele simțurilor sunt cărările lor. Cel care nu are înțelegere și a cărui minte este nestăpânită, cu simțurile sale de nestăpânit precum caii feroce ai unui conducător de car, nu își atinge destinația (nu obține Realizarea Sinelui), ci trece prin ciclul nașterilor și al morților; dar cel care are înțelegere și a cărui minte este stăpânită, are simțurile sub control, precum calul bun al unui conducător de car, ajunge în acel loc, adică în starea de Realizare, de unde nu mai renaște. Omul care are înțelegerea drept călăuză (ghid) și este capabil să-și stăpânească mintea, ajunge la sfârșitul călătoriei, care este lăcașul suprem al atotcuprinzătorului Vishnu (Domnul).

(8) Purificarea minții. Dacă un om nu își îndeplinește în mod satisfăcător și dezinteresat îndatoririle poziției sale în viață, mintea sa nu va fi purificată iar dacă mintea sa nu este pură, acea Viveka (discriminare între Ireal și Real) și Vairagya (neatașamentul față de ireal) nu apar și prin urmare, nu conduc la Realizarea Sinelui. Dacă egoismul nu este abandonat, lăcomia nu este eliminată și mintea nu devine lipsită de dorințe (pură), Realizarea Sinelui nu este posibilă. Ideea că „Eu sunt corpul” este o mare iluzie, iar atașamentul față de această idee este cauza robiei. Prin urmare, renunță la această idee și la atașament, dacă dorești să ajungi la scopul Realizării Sinelui.

(9) Necesitatea unui Guru. Cunoașterea Sinelui este atât de subtilă și mistică, încât nimeni nu ar putea spera vreodată să o atingă prin propriul efort individual. Așadar, ajutorul unei alte persoane - Învățător, care și-a atins el însuși Realizarea Sinelui, este absolut necesar. Ceea ce alții nu pot oferi cu multă muncă și chin, poate fi ușor dobândit cu ajutorul unui astfel de Învățător; căci el însuși a mers pe cale și îl poate duce cu ușurință pe discipol, pas cu pas, pe scara progresului spiritual.

(10) Și, în cele din urmă, Harul Domnului este cel mai esențial lucru. Când Domnul este mulțumit de cineva, El îi dă Viveka și Vairagya și îl duce în siguranță dincolo de oceanul existenței mundane. „Sinele nu poate fi dobândit prin studiul textelor Veda, nici prin intelect, nici prin multă învățare. Cel pe care Sinele îl alege, acela îl dobândește, cel căruia Sinele îi dezvăluie natura sa”, spune textul Katha Upanishad.

După ce a terminat disertația, Baba s-a întors către acel om și a spus: „Ei bine, domnule, în buzunarul tău îl ai pe Brahma (sau Mammon) sub forma a cincizeci de ori cinci (250 de rupii); te rog să-i scoți.” Domnul a scos din buzunar teancul de bancnote și, spre marea sa surprindere, a descoperit, numărându-le, că erau 25 de bancnote de câte 10 rupii fiecare. Văzând această ominisciență a lui Baba, el a căzut la picioarele lui Baba și a cerut binecuvântările Lui.

Atunci Baba i-a spus: „Strânge-ți mănunchiul de Brahma, adică bancnote. Dacă nu scapi complet de lăcomie sau de avariție, nu-l vei obține pe adevăratul Brahma. Cum se poate aștepta cineva, a cărui minte este absorbită de bogăție, urmași și prosperitate, să-l cunoască pe Brahman, fără a-și îndepărta atașamentul pentru acestea? Iluzia atașamentului sau iubirea pentru bani este un vârtej adânc de durere, plin de crocodili sub forma înfumurării și geloziei. Cel care este lipsit de dorințe poate traversa singur acest vârtej. Lăcomia și Brahman sunt ca polii separați, sunt veșnic opuși unul față de celălalt. Unde există lăcomie, nu există loc pentru gândire sau meditație la Brahman. Atunci cum poate un om lacom să obțină detașare și mântuire? Pentru un om lacom nu există pace, nici mulțumire, nici certitudine (stabilitate). Dacă există chiar și o mică urmă de lăcomie în minte, toate Sadhana (eforturile spirituale) sunt de niciun folos. Chiar și Cunoașterea unui om citit, care nu este liber de dorința roadelor sau recompensei acțiunilor sale și care nu simte dezgust pentru acestea, este inutilă și nu-l poate ajuta să obțină Realizarea Sinelui. Învățăturile unui Guru nu sunt de niciun folos unui om plin de egoism și care se gândește mereu la obiectele simțurilor. Purificarea minții este absolut necesară; fără ea, toate eforturile noastre spirituale nu sunt nimic, decât o paradă și o fanfaronadă inutile. Prin urmare, este mai bine pentru cineva să ia doar ceea ce poate digera și asimila. Tezaurul Meu este plin și pot da oricui ceea ce își dorește, dar trebuie să văd dacă este calificat să primească darul Meu. Dacă Mă asculți cu atenție, cu siguranță vei beneficia. Stând în această Moschee, Eu nu spun niciodată nimic neadevărat.”

Când un oaspete este invitat într-o casă, toți membrii casei, precum și alți prieteni și rude care se întâmplă să fie prezenți sunt tratați, împreună cu oaspetele. Așadar, toți cei prezenți în Moschee în acel moment au putut lua parte la ospățul spiritual, servit de Baba pentru domnul bogat. După ce au primit binecuvântările lui Baba, toți, inclusiv domnul bogat, au părăsit locul destul de fericiți și mulțumiți.

 

DE CE A DĂRUIT DUMNEZEU ATÂT BUCURIA CÂT ȘI SUFERINȚA?

În multe credințe este cumva bine stabilit că noi suntem aici jos, pe pământ iar Dumnezeu este undeva acolo, sus în ceruri. Unii spun că Dumnezeu este în interiorul ființelor umane. Alții spun că nu există Dumnezeu. Unii spun că există mai mulți Dumnezei. Sunt și unii care spun că există un singur Dumnezeu. Dintre toți doar foarte puțini sunt cei care știu în mod cert că există doar Dumnezeu. Nu mă leg de  credințe, vreau doar ca acele câteva povești pe care le postez din când în când, în care este vorba despre Dumnezeu și lumea umană sau divină, să nu fie recepționate ca fiind de o anumită credință. Astfel că urmează o a treia poveste, în care este vorba despre darurile lui Dumnezeu. 

 3. DE CE A DĂRUIT DUMNEZEU ATÂT BUCURIA CÂT ȘI SUFERINȚA?

 Un Guru și discipolul său se aflau într-o canoe pe un râu. Guru naviga ambarcațiunea cu două vâsle, câte una în fiecare mână. Discipolul a întrebat: “Guruji, de ce a trebuit să ne dea Dumnezeu pe amândouă, atât fericirea cât și suferința? Nu putea să ne dea tuturor numai fericirea?” 

Guru tăcea întrucât era preocupat să conducă barca. El doar a înmânat o vâslă discipolului și l-a invitat să miște barca, iar el a rămas cuminte, istovit. Ucenicul a aflat spre consternarea sa că barca se învârtea în același loc și nu a avansat în ciuda tuturor eforturilor sale. A semnalat acest lucru Guru-ului și a cerut îndrumări cu privire la ce ar trebui să facă în continuare. 

Guru i-a dat a doua vâslă. Când discipolul a folosit și a doua vâslă, cu cele două vâsle în ambele părți, barca a început să înainteze. Guru i-a spus discipolului: “Viața noastră este ca această barcă; bucuria și tristetea sunt cele două vâsle de fiecare parte. Ambele vâsle sunt necesare pentru ca viața să meargă înainte”. 

COMPASIUNEA LUI DUMNEZEU

 Încă din copilărie ne este recomandată evitarea oamenilor proști, a celor rău voitori și căutarea companiei oamenilor buni, a înțelepților și a oamenilor sfinți. Ajunși la maturitate aflăm că însăși Bhagavan Sri Ramana Maharshi a indicat că în compania înțelepților dispare atașamentul iar odată cu el dispare și iluzia care ne ține în confuzie. Apoi, eliberați de confuzie noi atingem stabilitatea prin obținerea Eliberării cât suntem încă în timpul vieții:

 “Prin asocierea cu oamenii sfinți, imperfectul va deveni perfect, pericolul va deveni noroc iar momentul nefavorabil va deveni de bun augur... Căutați, așadar prin toate mijloacele, compania înțelepților, care este o barcă pentru a-i duce pe aspiranții spirituali peste oceanul nașterii și morții”.

 “Actul de a-ți muta atenția de la ‘corpul’ și ‘mintea’ non-reale la realitatea veșnic existentă a propriei ființe pure este denumit în general sadhana spirituală. Aspirantul are nevoie de îndrumare pentru a face sadhana spirituală! Înțeleptul și Sfântul nu creează Realitatea, ci îndepărtează doar ignoranța aspirantului, astfel încât acesta să poată localiza și vedea Realitatea!”  (M S S – V G) 

Dar unde-i găsim pe oamenii buni, pe Înțelepți și pe Sfinți? Întâi de toate nu trebuie să neglijăm faptul că în această dualitate pe care noi o experimentăm, noi înșine suntem înzestrați cu acele calități pe care le deține un înțelept și un sfânt. Ce este un înțelept, decât un om simplu cu o înțelepciune profundă?! Ce este un sfânt, decât o ființă umană cu o personalitate virtuoasă, simplă, smerită, cu multă compasiune?! Atât omul înțelept cât și omul sfânt ne pot ajuta îndrumându-ne spre interior, spre Sursa noastră, pentru că toți pornim din Sursă, și fără să conșientizăm prea tare, căutăm să ne reîntoarcem la Ea.

Totuși, unde-i găsim pe cei mai puri decât noi? Trebuie să plecăm de acasă pentru a-i afla? Uneori este nevoie, alteori nu. Oricum internetul e plin de ei și sunt doar la un clik distanță, iar dacă suntem ceva mai norocoși îi putem întâlni și față în față. Intenția mea este să nu-i neglijăm însă pe înaintașii noștri de la care putem învăța foarte multe lucruri despre care nici măcar nu bănuim că există. 

Voi posta în continuare mici anecdote, întâmplări și povestioare care pot fi în opinia mea inspiratoare în încercarea noastră de a atinge un nivel mai profund de înțelepciune și de sfințenie. 

Această dorință de a posta câte o povestioară, o pun la picioarele Mamei Divine care este prezentă în fiecare din noi ca reflectare a Sursei. Slavă lui Shri Adi Shakti Mataji, Jay!

Următoarea povestire este despre compasiunea divină dar și despre înfrânarea egoului și acceptare.

 

2. COMPASIUNEA LUI DUMNEZEU

Doctorița Shanti era un medic ginecolog cu renume în orașul Ludhiana, statul Punjab din nordul Indiei. Odată a trebuit să meargă în turneu la Roorkee (Uttar Pradesh) și a stat o noapte într-un hotel. În acea noapte, managerul hotelului a trezit-o la miezul nopții și i-a spus că o femeie însărcinată, aflată într-o casă de oameni săraci învecinată (Dharamsala), avea dureri severe de travaliu și avea nevoie de ajutor medical urgent. Când doctorița a mers și a examinat-o pe femeia aceea, a descoperit că pruncul care se chinuia să iasă din pântece nu avea picioare, ci două cioturi mici de carne care ieșeau din șolduri în jos.

Femeia era îmbrăcată în veșminte zdrențuite și avea foarte puține bunuri. Doctorița Shanti era pătrunsă de milă și a cumpănit câteva clipe: „Dacă îi prezint copilul infirm în viață, aceasta va însemna o răspundere pe tot parcursul vieții pentru această femeie săracă. Pot strânge cu ușurință gâtul copilului cu forcepsul și pot declara că pruncul s-a născut mort. Cel mult, femeia poate fi supusă durerii temporar”. După o secundă, un gând i-a fulgerat în minte: „Cine sunt eu ca să mă joc cu viața copilului? Sunt sigură că Dumnezeu are propriile sale motive pentru a aduce un copil infirm în această lume. Tot ceea ce face El este pentru binele suprem al omenirii. Nimeni nu poate pretinde că este mai plin de compasiune și mai milostiv decât Dumnezeu Însuși. Facă-se voia Lui!” A prezentat pruncul în siguranță mamei. Chiar dacă managerul hotelului a venit să-i plătească onorariul, ea a refuzat să primească și s-a întors acasă.

Anii au trecut; Doctorița Shanti s-a pensionat și s-a stabilit cu familia ei la Delhi. Într-o zi, ea a fost nevoită să o însoțească pe nepoata ei la un program de divertisment unde, un domn pe nume Robin trebuia să distreze publicul cu glume, povești pline de umor, mimică etc. Acel domn Robin era un tânăr atrăgător, cu un aspect strălucitor, de douăzeci și cinci de ani. A fost adus într-un scaun cu rotile, deoarece nu avea picioare. Era însoțit de o bătrână cu părul cărunt, îmbrăcată într-un saree alb. Interpretarea lui a fost excelentă și captivantă. Domnul Robin avea o reputație internațională pentru hazul său, umorul etc. și el a oferit spectacole luni întregi în orașul Delhi. A imitat atât de bine actori celebri precum Amitabh Bachchan și Rajnikant, cât și miniștri și alți politicieni, încât întreaga sală a răsunat de aplauze. Copii se tăvăleau de râs la poveștile pline de umor ale lui Robin, care erau toate originale. Nimeni nu a simțit cât de repede s-au terminat cele trei ore de divertisment. Doctorița Shanti nu mai văzuse așa ceva în toată viața ei.

La final, dctorița Shanti a cumpărat un buchet frumos de flori din afara sălii și a mers în culise pentru a-l felicita personal pe Robin. În timp ce vorbea cu Robin, deodată bătrâna doamnă de lângă el a căzut la picioarele doctoriței și a exclamat, izbucnind în lacrimi: „Doamnă doctor, acest Robin este fiul meu pe care tu l-ai moșit la naștere. Nu-ți amintești acea noapte cu douăzeci și cinci de ani în urmă de la Roorkee, când m-ai ajutat să nasc și ai adus la viață pe acest băiat? El îți datorează viața. Te rog să-l binecuvântezi”.

Shanti și-a reamintit întâmplările din acea noapte. A rămas uluită. Când s-a întors acasă, a căzut prosternată în fața imaginii lui Sri Rama, aflată în camera ei de Puja, și a spus: „Doamne, doar Tu m-ai împiedicat în acea noapte să pun capăt vieții copilului cu aroganța mea plină de o milă nepotrivită. Dacă aș fi comis acea crimă, câți copii ai lumii ar fi fost lipsiți de orele de amuzament pe care Robin este acum în stare să le ofere și câți adulți ar fi fost privați de ocaziile de a-și uita de lumea lor de mizerii și suferințe scufundându-se în divertismentul oferit de el. Îți sunt recunoscătoare, Doamne și mă plec din nou și din nou în fața Voinței Tale fixată în înțelepciune, compasiune și dragoste pentru întreaga omenire!

SADHU ȘI CELE TREI PIETRE

 După o pauză îndelungată voi începe să postez unele povestiri inspiratoare preluate din traducerile pe care le-am făcut. Fiecare povestire are o inspirație spirituală înălțătoare. Unele le voi posta așa cum au fost traduse de mine iar altele vor fi ușor modificate pentru a nu fi prea lungi căci acum timpul de citit s-a scurtat. Urez lectură plăcută celor care vor avea răbdarea de a citi!

SADHU ȘI CELE TREI PIETRE

 În martie 1949 a avut loc inaugurarea Templului Mamei, iar munca dedicată acestui templu a fost deseori consacrată în prezența lui Sri Bhagavan. În fața altarului Matrubhuteswara, fusese construită Sala Jubileului pentru a găzdui numărul tot mai mare de devoți. În această sală a fost instalată o canapea mare din granit cu o gravură elaborată peste care s-a așezat o saltea de mătase pentru confortul lui Bhagavan. Întrucât o pernă mare era așezată lateral pentru ca Bhagavan să-și rezeme brațele, o altă pernă mare era așezată la spatele lui pentru sprijin și o a treia pernă era puă la picioarele lui, spațiul efectiv de ședere era considerabil redus.

Într-o zi, când Suri Nagamma a intrat în sală, Sri Bhagavan a spus, privind la însoțitorii săi: “Vedeți cum alunecă această saltea dintr-o parte în alta? Oamenii cred că va fi confortabil pentru Bhagavan dacă este folosită o saltea costisitoare. Cu toate acestea, nu este posibil să stai în tihnă pe ea. De ce a trebuit asta? Ar fi mult mai confortabil dacă aș sta direct pe canapeaua de piatră. După cum se spune în povestea despre sadhu, oamenii cred că unii Swami se confruntă cu mari greutăți atunci când trăiesc într-o baracă acoperită cu paie și se odihnesc pe o bancă de piatră, lucru pentru care oamenii fac atâta zarvă. Poate că ar fi mai bine dacă, la fel cu acel sadhu din poveste, adun niște pietre asemănătoare cu cele pe care le-am avut în peștera Virupaksha, le duc cu mine în orice loc merg și le așez în locul unei saltele ca aceasta”. Un devot a întrebat: “Care este povestea despre sadhu, pe care Bhagavan a menționat-o acum?” După aceea, Bhagavan a început să spună următoarea poveste.

Un mare mahatma trăia ca un sadhu sub un copac într-o pădure. Întotdeauna păstra cu el trei pietre. În timp ce dormea, obișnuia să țină o piatră sub cap, una sub talie iar a treia sub picioare și se acoperea cu o pânză. Atunci când ploua, corpul său era așezat pe pietre și astfel apa curgea pe dedesupt, iar apa care cădea peste pânză se prelingea pe pământ. Întrucât somnul său nu era tulburat, el obișnuia să doarmă profund. Când nu dormea, obișnuia să pună cele trei pietre laolaltă ca o vatră și se așeza confortabil pe ele. Prin urmare, șerpii și alte reptile nu-l deranjau și nici el nu le tulbura, căci obișnuiau să se târască printre fantele dintre pietre. Unele persoane obișnuiau să-i aducă mâncare, iar el o mânca. Așadar, nu avea de ce să-și facă griji.

Un rege, care a venit în acea pădure pentru vânătoare, l-a văzut pe acest sadhu și a simțit, ’Ce păcat! Cât de mult trebuie să sufere, trebuind să-și acomodeze corpul la acele pietre și să doarmă pe ele. Îl voi lua acasă și îl voi ține cu mine cel puțin o zi sau două și îl voi face să se simtă confortabil’. Gândind așa, s-a dus acasă și a trimis doi dintre soldații săi cu o lectică și cu purtătorii de lectică, cu instrucțiuni de a invita pe sadhu cu tot respectul cuvenit și a-l aduce la palatul său. El le-a mai spus că dacă nu vor reuși să-l aducă pe sadhu, vor fi pedepsiți. Aceștia au venit, l-au găsit pe sadhu și i-au spus că regele le-a poruncit să-l ducă la palat și deci ar trebui să vină. Când el a arătat că nu era dispus să meargă, ei au spus că vor fi pedepsiți dacă se vor întoarce fără el. Prin urmare, ei l-au implorat să vină doar pentru a-i salva de necazuri. Deoarece nu a vrut ca ei să aibă probleme din această cauză, a acceptat să meargă cu ei. Ce avea el să-și împacheteze? O kowpinam (o pânză mică folosită pentru acoperirea părților intime), un cearșaf și cele trei pietre. A împăturit și a pus kowpinam și cele trei pietre în cearșaf și le-a legat împreună. ’Ce este asta? Acest swami aduce cu el pietre când merge la un palat regal? Este nebun, sau ce?’, cugetau acei soldați. Oricum, a intrat în lectică cu pachetul său și a ajuns la rege.

Regele a văzut pachetul și gândind că conține unele lucruri personale, l-a dus pe sadhu în palat cu respectul cuvenit, l-a ospătat corespunzător și a aranjat un pat cu o saltea din bumbac mătăsos pentru a dormi. Sadhu și-a desfăcut pachetul, a scos cele trei pietre, le-a aranjat pe pat, s-a acoperit cu cearșaful și a dormit ca de obicei.

A doua zi dimineață a venit regele, s-a înclinat în fața lui cu respectul cuvenit și l-a întrebat: “Swami, îți este confortabil aici?”

Swami: “Da. Ce este diferit aici? Eu sunt întotdeauna fericit.”

Regele: “Nu este așa, Swami. Tu ai experimentat în pădure dificultăți grele fiind nevoit să dormi pe acele pietre. Aici, acest pat și această locuință trebuie să-ți fi oferit fericire. De aceea întreb.”

Swami: “Patul care era acolo este și aici. Patul care este aici este și acolo. Prin urmare, am fericire pretutindeni. Nu este nimic schimbat până acum, fie cu privire la somnul meu, fie la fericirea mea.”

Regele era nedumerit și se uită la pat. A văzut că cele trei pietre erau pe pat. După care, regele s-a prosternat imediat în fața lui swami și a spus: “Oh, om măreț! Fără să-ți cunosc măreția, te-am adus aici cu intenția de a te face fericit. Nu știam că ești întotdeauna într-o stare de fericire și m-am comportat în această manieră prostească. Te rog să mă ierți și să mă binecuvântezi!” După ce și-a compensat greșeala în acest fel, regele i-a permis lui sadhu să-și urmeze drumul. Aceasta este povestea acelui sadhu și a pietrelor sale.

“Deci din punctul de vedere al unui Mahatma, viața liberă este adevărata viață fericită?” a întrebat acel devot.

“Ce altceva? Viața în clădiri mari ca aceasta este ca viața în închisoare. Doar că eu pot fi un prizonier de categoria A. Când stau pe saltele ca aceasta simt că stau pe un prickly pears (fructe de cactus). Unde este liniștea și confortul?” a spus Bhagavan.

A doua zi, salteaua a fost luată și o saltea obișnuită a fost întinsă pe canapea. Chiar și așa, multe persoane s-au gândit că ar fi fost mult mai bine ca Bhagavan să plece și să ducă o viață liberă ca cea a lui sadhu din poveste. Dar Bhagavan a trebuit să rămână numai acolo, ca un papagal în colivia devoților, pentru că devoții nu-l lăsau niciodată liber.

Imnul ARUNACHALA SIVA versetele 106, 107, 108

 Versetul 106 

enburu kanbarta minśoṛkoḷ seviyumen

punmozhi koḷavaru ḷaruṇāchalā 

Acest verset este despre lauda adusă Domnului. Din smerenia şi modestia înnăscută, sufletul-devot descrie efortul său ca fiind sărăcăcios în comparaţie cu rafinata expresivitate a psalmiştilor, cum ar fi Sfântul Manikkavachakar. De fapt, toată vorbirea vine de la Domnul. Nimeni nu poate rosti niciun cuvânt fără graţia Sa, El este Cuvântul vorbit, cuvântul primordial. Fără graţia Sa, noi nu putem nici chiar să-L lăudăm. În versetul de închidere al imnului Saundarya Lahari, Acharya Sankara se roagă astfel la Mama Universală: “O Mamă a vorbirii! Compunând acest imn de laudă adresat Ţie, alcătuit din cuvintele care eşti Tu, este la fel ca venerarea soarelui prin mişcarea unui şir de lumini aprinse; ca şi strădania de a mulţumi luna prin oferirea de picături de apă, acea picurare de la piatra lunii; ca şi îndestularea oceanului prin turnarea propriei sale ape în ocean.” 

Versetul 107 

poṛumaiyām bhūdara punsolai nansolāp

poṛuttaru ḷishṭampin naruṇāchalā 

Versetul acesta pledează pentru răbdare. A greşi este omeneşte, a acorda iertarea este divin. Sufletul-devot se roagă ca greşelile din imnul său de laudă să fie trecute cu vederea şi doar devoţiunea care a inspirat acest imn ar trebui să fie acceptat. Orice încercare de a lăuda pe Domnul este obligată să eşueze; pentru că El este dincolo de influenţa cuvintelor şi a gândurilor. Sufletul-devot nu poate decât să-L laude pe Domnul; dar acesta nu poate spera vreodată să găsească cuvintele care sunt potrivite. Sufletul-devot nu are voinţa sa proprie. Aceasta este voinţa Domnului care pune lumea în mişcare. Şi devotul ştie acest lucru. Sfântul Manikkavachakar cânta astfel: “Ceea ce este bine de dorit, Tu ştii cel mai bine; Tu eşti cel care împlineşte ceea ce este bine de dorit. Pentru Brahma şi Vishnu care Te roagă, Tu eşti rareori obţinut, dar din proprie iniţiativă Tu ţi-ai asumat calitatea de Domn asupra mea; prin urmare, oricare ar fi plăcerea Ta împlineşte-o cu bunăvoinţă. Eu urmăresc acelaşi lucru. Iar dacă ar rămâne în mine vreo urmă de însuşire care doreşte ceva din propriea mea voinţă, nu este şi aceasta tot voinţa Ta dulce?”

Versetul 108 

mālai yaḷittaru ṇāchala ramaṇaven

mālai yaṇindaru ḷaruṇāchalā 

Litania-iubirii se încheie în acest verset. Sufletul-devot se roagă pentru intensificarea iubirii divine în inima sa şi solicită Domnului să accepte ghirlanda cununiei făcută din scrisori. 

BINECUVÂNTARE

aruṇāchalam vāzhi, yanbarkaḷum vāzhi akshara maṇamālai vāzhi

TRĂIASCĂ ARUNACHALA! TRĂIASCĂ DEVOŢII!

TRĂIASCĂ ACEASTĂ GHIRLANDĂ DIN SCRISORI!

Astfel se încheie această ghirlandă de versete destinată uniunii sufletului-devot cu Domnul Suprem, ghirlandă a devoțiunii valabilă pentru fiecare suflet-devot din trecut, prezent și viitor.  Adaug aici și rugăciunea universală de la versetul 105, care simt că se potrivește în aceste zile de sărbătoare:

“Fie ca toţi să fie fericiţi aici!

Fie ca toţi să fie sănătoşi,

Fie ca toţi să vadă lucrurile care sunt auspicioase,

Fie ca nimeni să nu aibă suferinţă în soarta sa.”

Imnul ARUNACHALA SIVA versetele 101, 102, 103, 104, 105

 Versetul 101 

ambuvi lālipō lanburu vunilenai

yanbāk karaittaru ḷaruṇāchalā 

 În versetul acesta, sufletul-devot se roagă pentru dizolvarea individualităţii sale separate, astfel încât să poată realiza adevărata sa natură ca Iubire non-duală. Chiar dacă toate versetele acestui minunat imn sunt pline de semnificație spirituală, pline de emoție, devoțiune, recunoștință și adevăr, acest verset mie mi se pare foarte apropiat sufletește. Zăpada şi apa nu sunt diferite una de alta. Ele diferă numai în aparenţă. Când se topeşte zăpada, aceasta devine apă. Sufletul şi Brahman nu sunt diferiţi. Atributele ignoranţei sufletului sunt cele care fac aparentele diferenţe. Când ignoranţa este distrusă prin cunoaştere, adevărul non-dual este realizat. Un text din Upanishade aseamănă eliberarea (moksha) cu laptele turnat în lapte sau cu apa turnată în apă. Nu există nicio diferenţă între laptele care este turnat şi laptele în care se toarnă, între apa care este turnată şi apa în care se toarnă. Acolo este tot lapte sau tot apă. Natura Sinelui este iubire pură, fericire, beatitudine. Lucrurile pe care noi ni le imaginăm că le iubim, reflectă doar o mireasmă a iubirii care este Sinele. Înţeleptul Yajnavalkya îi spune lui Maitreyi în Brihadaranyaka Upanishad: “Nu de dragul soţului îi este drag soţul, ci de dragul Sinelui îi este drag soţul. Nu de dragul soţiei îi este dragă soţia, ci de dragul Sinelui îi este dragă soţia… Nu de dragul a toate îi sunt dragi toate, ci de dragul Sinelui îi sunt dragi toate.” Sinele este sediul fericirii. Acesta este Iubirea însăşi. 

Versetul 102 

aruṇaiyen ḍreṇṇayā naruṭkaṇṇi paṭṭenun

naruḷvalai tappumō varuṇāchalā 

Versetul acesta este despre grația divină asemănătoare unei plase de perscar în care este prins sufletul-devot. Extraordinarul Pescar care este Domnul Arunachala, aruncă plasa graţiei Sale pentru ca sufletele să poată fi prinse în ea. Chiar în momentul în care sufletul-devot se gândeşte la Arunachala el cade pradă graţiei Sale. Plasa este atât de puternică încât nicio scăpare nu este posibilă pentru cei care şi-au găsit drum în ea. Sufletul-devot nu doreşte să scape din ea. În cazul plasei fizice şi a peştelui, acesta din urmă îşi pierde libertatea atunci când este prins. Dar în cazul sufletului-devot, acesta îşi găseşte adevărata libertate atunci când intră în sfera de activitate a graţiei divine. 

Versetul 103 

chindit taruṭpaḍach chilandipōṛ kaṭṭich

chiraiyiṭ ṭuṇḍanai yaruṇāchalā 

În acest verset este folosită analogia cu păianjenul şi plasa acestuia. Păianjenul ţese pânza scoasă din propriile măruntaie, aşteaptă ca insectele să se prindă în plasă, înfăşoară plasa peste aceste victime şi le consumă. Arunachala - Divinitatea supremă, întinde plasa graţiei Sale astfel încât devoţii să poată fi salvaţi. A fi devorat de Dumnezeu înseamnă că distrugerea ego-ului s-a făcut prin iluminare şi graţie. Sufletul-devot realizează identitatea sa cu Realitatea Supremă sau ne-diferenţierea de aceasta, atunci când se întâmplă acest lucru. 

Versetul 104 

anboḍun nāmaṇke ḷanbarta manbaruk

kanbanā yiḍavaru ḷaruṇāchalā 

Nu există nicio diferenţă între Domnul Arunachala şi numele Său. Nu există diferenţă nici între Domnul şi devotul Său. Versetul acesta arată cum slujirea acordată devotului Domnului este slujirea acordată Domnului. Prin urmare, mulţi dintre devoţi s-au rugat de Domnul astfel încât el sau ea să poată primi privilegiul de a sluji pe devoţii Domnului. Sfântul Tayumanavar a spus: “Dacă eu voi fi antrenat în a sluji pe devoţii Domnului, starea de extaz va veni la mine de la sine.” Unul din cântecele Sfântului Appar ne oferă o povestire emoţionantă despre un devot nebun după Dumnezeu, astfel: “La început, ea a auzit numele Lui. A auzit despre forma şi caracterul Lui. Apoi a auzit despre îndrăgitul Lui loc de reşedinţă. În consecinţă ea a devenit nebună după El. Chiar din acea zi ea a părăsit pe mama şi pe tatăl ei. A renunţat la activităţile lumeşti în totalitate. A uitat de ea însăşi. Şi-a pierdut numele. Fecioara şi-a pus capul la Picioarele Domnului ei.” 

Versetul 105 

enpōlun dinarai yinbuṛak kāttuni

yennāḷum vāzhndaru ḷaruṇāchala 

Acest verset arată cum în starea de devoțiune nu există egoism. Arunachala este protectorul celor neputincioşi. El vine în sprijinul celor care sunt în suferinţă. Adevărata Sa natură este cea de salvator. El nu poate decât să salveze pe devoţii Săi, iar în cele din urmă să salveze toate sufletele. Sufletul-devot se roagă ca toţi să fie salvaţi. În devoţiune şi cunoaştere nu există loc pentru egoism. Căutarea eliberării nu este o preocupare egoistă. Când cineva este cu adevârat devotat lui Dumnezeu, acesta contribuie la binele întregii lumi. Există următoarea rugăciune universală:

“Fie ca toţi să fie fericiţi aici!

Fie ca toţi să fie sănătoşi,

Fie ca toţi să vadă lucrurile care sunt auspicioase,

Fie ca nimeni să nu aibă suferinţă în soarta sa.”

 

Imnul ARUNACHALA SIVA versetele 96, 97, 98, 99, 100

 Versetul 96 

viṭṭiḍiṛ kaṭṭamām viṭṭiḍā dunaiyuyir

viṭṭiḍa varuḷpuri yaruṇāchalā 

Versetul acesta este despre importanța atenției devotului. Dacă atenția sa este asupra unor gânduri lumești, atunci este firesc ca devotul să revină mereu la cele lumești. Ultimele gânduri sunt cele mai importante; deoarece acestea sunt cele care determină viitorul sufletului. Devotul Jada Bharata a trebuit să se nască ca un cerb în pofida austerităţilor sale anterioare, pentru că ultimele sale gânduri au fost centrate în jurul creşterii unui animal de companie, o caprioară. Sufletul-devot se roagă ca ultimele sale gânduri să fie către Domnul.

Sri Krishna spune în Bhagavad Gita: Indiferent de obiectul la care se gândeşte cineva care-şi părăseşte corpul în momentul morţii, acel lucru şi numai acela este atins, gândirea acestuia fiind puternic preocupată de acel lucru (Capitolul VIII, verset 6). Cel care se desparte de corp, gândind doar la Mine, chiar în momentul morţii, atinge starea Mea; în această privinţă nu există nicio îndoială (Capitolul VIII, versetul 5).

Ultimele gânduri vor depinde de ceea ce se gândeşte în mod obişnuit. Prin urmare, acela ar trebui să cugete întotdeauna la Dumnezeu, cel puţin ultimile lui gânduri ar trebui să fie despre Dumnezeu. 

Versetul 97 

vāḍuviṭ ṭirttuḷa viḍupukkup paiyavun

viḍukāt ṭinaiyaru ḷaruṇāchalā  

Versetul acesta vorbește din nou despre ego și inimă. Ego-ul este falsul ‘eu’. Acesta este cel care înlănţuie sufletul. Prin graţia lui Dumnezeu devotul este eliberat din strânsoarea înlănţuirilor plăsmuite de ego. Devotul intră în Raiul Inimii-eterice care este casa lui Dumnezeu, sediul adevăratului Sine. În limba tamilă cuvântul vidu înseamnă atât ‘casă’ cât şi ‘eliberare’. Ego-ul este casa-închisoare a sufletului. Inima este adevărata casă unde îşi află eliberarea. Aici poate fi văzută referirea la Ramana părăsind casa unchiului său din Madurai şi sosirea la Arunachala. 

Versetul 98 

veḷiviṭṭē nunseyal veṛuthiḍā dunnaruḷ

veḷiviṭ ṭenaikkā varṇāchalā 

În acest verset sufletul-devot a vorbit despre glumele pe care acesta le-a făcut cu Domnul. În aceste glume El nu ar trebui să vadă nicio insultă. Dorul pentru El este cel care l-a determinat să vorbeasca în modul în care a făcut-o. Domnul în infinita Sa îndurare ar trebui să treacă cu vederea toate acestea şi să vină să-l salveze. 

Versetul 99 

vēdān tattē vēṛaṛa viḷaṇgum

vēdap poruḷaru ḷaruṇāchalā  

Aici  este vorba despre adevărul aflat în scripturi. Vedanta este înţeleasă ca sfârşitul sau ca scop al Vedelor. Este numită astfel deoarece sensul Vedelor este predat acolo. Explicaţia este că Sinele Suprem - Brahman, este non-dual, este unul fără al doilea. Deosebirile care sunt experimentate în lume şi particularităţile pe care acestea le formează nu sunt reale; ele sunt doar aparente. Sufletul-devot se roagă ca acest adevăr deplin să-i fie revelat. Brahman este sursa Vedelor; Brahman este făcut cunoscut de către Vede. 

Versetul 100 

vaidalai vāzhttā vaittaruṭ kuḍiyā

vaittenai viḍādaru ḷaruṇāchalā 

 Acest verset arată că Domnul cunoaște intenția din spatele cuvintelor. Permiţându-şi familiarităţi cu Domnul, devotul a aruncat cuvinte de dojană împotriva Lui. Aceasta se datorează faptului că devotul are o iubire intensă pentru Domnul său. Domnul nu este cineva care se lasă păcălit de cuvintele exprimate. El cunoaşte intenţiile interioare. Cunoaşte că expresiile exagerate ale devoţilor sunt doar laude. El trebuie să salveze nu doar pe cei care vorbesc dulce despre El, dar şi pe cei care spun lucruri aspre despre El. Nu există cazuri de sfinţi care au aruncat în El cu pietre ori L-au bătut cu un arc, o bâtă sau un baston? El cunoaște intenția din interiorul inimii.