Imnul ARUNACHALA SIVA versetele 16, 17, 18, 19, 20.

                                                                  16

                                     kānta mirumbupōṛ kavarndenai viḍāmaṛ

                                            kalandenō ḍiruppā yaruņāchalā

Într-un verset din Sivananda Lahari sunt descrise cinci comparații pentru bhakti (devoțiune):

             1 Seminţele fructelor arborelui ankola (un arbore rar) după ce ajung pe sol se

                        deplasează în direcţia copacului şi se fixează singure la baza trunchiul copacului.

            2 Acul se lipeşte de magnet.

            3 Femeia virtuoasă se gândeşte constant la domnul ei.

            4 Lianele se încolăcesc singure pe un copac.

            5 Râul curge necontenit spre ocean.

 Când mintea într-un mod asemănător rămane la picioarele lui Dumnezeu, fără să se mişte de acolo chiar şi pentru o clipă, aceasta este bhakti.

Aici, în acest vers, sufletul tânjeşte să se piardă în Fiinţa lui Dumnezeu. Acesta împloră să fie înghiţit de Domnul, astfel încât să nu mai existe individualitate în el. Unirea văzută din partea sufletului este ceva comparat cu unirea dintre apă cu apă, lapte cu lapte, ulei cu ulei.

                                                                   17

                                            giriyuru vāgiya kirubaik kaḍalē

                                           kripaikūrn daruluvā yaruņāchalā

Acest verset este despre importanța rugăciunii. Nu există o rugăciune mai eficientă sau mai nobilă decât cea pentru coborârea graţiei divine. Deseori, oamenii se roagă pentru lucruri mărunte. Acest lucru este, fără îndoială, mai bun decât să nu se roage deloc. Dar cea mai bună rugăciune este cea care nu este motivată de spiritul negustoresc. Cineva trebuie să se roage pentru că asta trebuie să facă întâi. Graţia este complementară rugăciunii. Sufletul devot se roagă la Dumnezeu pentru lucruri mărunte, dar Dumnezeu este cel care împlineşte harul; şi rugăciunea în sine este posibilă datarită graţiei.

                                                                   18

                                               kizmē leņguń kiḷaroḷi maṇiyen

                                              kizhmaiyaip pāzhsei yaruṇāchalā

Acest verset pledează pentru îndepărtarea ignoranței. Deşi strălucirea radiantă a Sinelui este mereu acolo, noi închidem ochii şi ne tânguim că nu vedem. Ignoranţa ne orbeşte. Ea este cauza tuturor nenorocirilor şi păcatelor. Aceasta constitue nemernicia de bază. Sufletul devotat apelează la Dumnezeu pentru îndepărtarea acesteia.

                                                                    19

                                       kuṭramuṭr raruttenai guṇamāip paṇittāḷ

                                               guruvuru vāyoḷi raruṇāchalā

Versetul 19 insistă asupra celor trei factori care generează păcatul rădăcină: necunoașterea. Toate păcatele vor dispărea când necunoașterea este complet distrusă. Necunoaşterea este asemănată cu întunericul care orbeşte, cu nodul care obligă, etc. Înţelepciunea este lumina care risipeşte întunericul, sabia care va tăia acest nod. Aceasta se întâmplă prin graţia lui Dumnezeu pentru că înţelepciunea este dobândită. Înţelepciunea este binele suprem. Socrate obişnuia să spună, 'cunoaşterea este virtute'. Bunătatea firească a sufletului este dezvaluită când defectele sunt îndepărtate. Dumnezeu îndepărtează defectele acţionând ca Guru. Cuvântul Guru înseamnă, ‘cel care distruge întunericul ignoranţei’. Cel care distruge ignoranţa nu poate fi el însuşi supus ignoranţei.

                                                                   20

                                          kūrvāṭ kaṇṇiyar koḍumayiṛ paḍādaruḷ

                                            kūrndenaich chērndaru ḷaruṇāchalā 

 

În acest verset se cere iar revărsarea grației divine pentru izbăvirea din primejdia căderii în vulgaritate. Lumea se ţine prea mult de noi. Noi cădem în vulgaritatea ei neştiind că în acest mod se configurează soarta noastră. Simţurile noastre ne îndepărtează de la ceea ce este bun şi permanent, Supremul Sine. Mintea noastră devine captivă în manifestările trecătoare care doar demoralizează şi distrag atenţia noastră. Jocul maya ne amăgeşte; reprezentanţii săi, obiectele au întins o plasă ca să zicem aşa, în care suntem prinşi. Făcând din noi sclavi, ei ne hărţuiesc şi ne chinuiesc fără milă. Cine poate scoate sufletul devotat din această stare regretabilă în afară de Dumnezeu, Domnul său? Astfel, acesta cere ca El să vină să-l ajute şi să-l izbăvească din primejdia cumplită. Numai dacă sufletul devotat se va putea uni cu Domnul său prin harul Lui, niciun rău nu i se va mai putea întâmpla.

http://www.sriramanamaharshi.org/portfolio-item/sri-arunachala-akshara-mana-malai-english/