COMPASIUNEA LUI DUMNEZEU

 Încă din copilărie ne este recomandată evitarea oamenilor proști, a celor rău voitori și căutarea companiei oamenilor buni, a înțelepților și a oamenilor sfinți. Ajunși la maturitate aflăm că însăși Bhagavan Sri Ramana Maharshi a indicat că în compania înțelepților dispare atașamentul iar odată cu el dispare și iluzia care ne ține în confuzie. Apoi, eliberați de confuzie noi atingem stabilitatea prin obținerea Eliberării cât suntem încă în timpul vieții:

 “Prin asocierea cu oamenii sfinți, imperfectul va deveni perfect, pericolul va deveni noroc iar momentul nefavorabil va deveni de bun augur... Căutați, așadar prin toate mijloacele, compania înțelepților, care este o barcă pentru a-i duce pe aspiranții spirituali peste oceanul nașterii și morții”.

 “Actul de a-ți muta atenția de la ‘corpul’ și ‘mintea’ non-reale la realitatea veșnic existentă a propriei ființe pure este denumit în general sadhana spirituală. Aspirantul are nevoie de îndrumare pentru a face sadhana spirituală! Înțeleptul și Sfântul nu creează Realitatea, ci îndepărtează doar ignoranța aspirantului, astfel încât acesta să poată localiza și vedea Realitatea!”  (M S S – V G) 

Dar unde-i găsim pe oamenii buni, pe Înțelepți și pe Sfinți? Întâi de toate nu trebuie să neglijăm faptul că în această dualitate pe care noi o experimentăm, noi înșine suntem înzestrați cu acele calități pe care le deține un înțelept și un sfânt. Ce este un înțelept, decât un om simplu cu o înțelepciune profundă?! Ce este un sfânt, decât o ființă umană cu o personalitate virtuoasă, simplă, smerită, cu multă compasiune?! Atât omul înțelept cât și omul sfânt ne pot ajuta îndrumându-ne spre interior, spre Sursa noastră, pentru că toți pornim din Sursă, și fără să conșientizăm prea tare, căutăm să ne reîntoarcem la Ea.

Totuși, unde-i găsim pe cei mai puri decât noi? Trebuie să plecăm de acasă pentru a-i afla? Uneori este nevoie, alteori nu. Oricum internetul e plin de ei și sunt doar la un clik distanță, iar dacă suntem ceva mai norocoși îi putem întâlni și față în față. Intenția mea este să nu-i neglijăm însă pe înaintașii noștri de la care putem învăța foarte multe lucruri despre care nici măcar nu bănuim că există. 

Voi posta în continuare mici anecdote, întâmplări și povestioare care pot fi în opinia mea inspiratoare în încercarea noastră de a atinge un nivel mai profund de înțelepciune și de sfințenie. 

Această dorință de a posta câte o povestioară, o pun la picioarele Mamei Divine care este prezentă în fiecare din noi ca reflectare a Sursei. Slavă lui Shri Adi Shakti Mataji, Jay!

Următoarea povestire este despre compasiunea divină dar și despre înfrânarea egoului și acceptare.

 

2. COMPASIUNEA LUI DUMNEZEU

Doctorița Shanti era un medic ginecolog cu renume în orașul Ludhiana, statul Punjab din nordul Indiei. Odată a trebuit să meargă în turneu la Roorkee (Uttar Pradesh) și a stat o noapte într-un hotel. În acea noapte, managerul hotelului a trezit-o la miezul nopții și i-a spus că o femeie însărcinată, aflată într-o casă de oameni săraci învecinată (Dharamsala), avea dureri severe de travaliu și avea nevoie de ajutor medical urgent. Când doctorița a mers și a examinat-o pe femeia aceea, a descoperit că pruncul care se chinuia să iasă din pântece nu avea picioare, ci două cioturi mici de carne care ieșeau din șolduri în jos.

Femeia era îmbrăcată în veșminte zdrențuite și avea foarte puține bunuri. Doctorița Shanti era pătrunsă de milă și a cumpănit câteva clipe: „Dacă îi prezint copilul infirm în viață, aceasta va însemna o răspundere pe tot parcursul vieții pentru această femeie săracă. Pot strânge cu ușurință gâtul copilului cu forcepsul și pot declara că pruncul s-a născut mort. Cel mult, femeia poate fi supusă durerii temporar”. După o secundă, un gând i-a fulgerat în minte: „Cine sunt eu ca să mă joc cu viața copilului? Sunt sigură că Dumnezeu are propriile sale motive pentru a aduce un copil infirm în această lume. Tot ceea ce face El este pentru binele suprem al omenirii. Nimeni nu poate pretinde că este mai plin de compasiune și mai milostiv decât Dumnezeu Însuși. Facă-se voia Lui!” A prezentat pruncul în siguranță mamei. Chiar dacă managerul hotelului a venit să-i plătească onorariul, ea a refuzat să primească și s-a întors acasă.

Anii au trecut; Doctorița Shanti s-a pensionat și s-a stabilit cu familia ei la Delhi. Într-o zi, ea a fost nevoită să o însoțească pe nepoata ei la un program de divertisment unde, un domn pe nume Robin trebuia să distreze publicul cu glume, povești pline de umor, mimică etc. Acel domn Robin era un tânăr atrăgător, cu un aspect strălucitor, de douăzeci și cinci de ani. A fost adus într-un scaun cu rotile, deoarece nu avea picioare. Era însoțit de o bătrână cu părul cărunt, îmbrăcată într-un saree alb. Interpretarea lui a fost excelentă și captivantă. Domnul Robin avea o reputație internațională pentru hazul său, umorul etc. și el a oferit spectacole luni întregi în orașul Delhi. A imitat atât de bine actori celebri precum Amitabh Bachchan și Rajnikant, cât și miniștri și alți politicieni, încât întreaga sală a răsunat de aplauze. Copii se tăvăleau de râs la poveștile pline de umor ale lui Robin, care erau toate originale. Nimeni nu a simțit cât de repede s-au terminat cele trei ore de divertisment. Doctorița Shanti nu mai văzuse așa ceva în toată viața ei.

La final, dctorița Shanti a cumpărat un buchet frumos de flori din afara sălii și a mers în culise pentru a-l felicita personal pe Robin. În timp ce vorbea cu Robin, deodată bătrâna doamnă de lângă el a căzut la picioarele doctoriței și a exclamat, izbucnind în lacrimi: „Doamnă doctor, acest Robin este fiul meu pe care tu l-ai moșit la naștere. Nu-ți amintești acea noapte cu douăzeci și cinci de ani în urmă de la Roorkee, când m-ai ajutat să nasc și ai adus la viață pe acest băiat? El îți datorează viața. Te rog să-l binecuvântezi”.

Shanti și-a reamintit întâmplările din acea noapte. A rămas uluită. Când s-a întors acasă, a căzut prosternată în fața imaginii lui Sri Rama, aflată în camera ei de Puja, și a spus: „Doamne, doar Tu m-ai împiedicat în acea noapte să pun capăt vieții copilului cu aroganța mea plină de o milă nepotrivită. Dacă aș fi comis acea crimă, câți copii ai lumii ar fi fost lipsiți de orele de amuzament pe care Robin este acum în stare să le ofere și câți adulți ar fi fost privați de ocaziile de a-și uita de lumea lor de mizerii și suferințe scufundându-se în divertismentul oferit de el. Îți sunt recunoscătoare, Doamne și mă plec din nou și din nou în fața Voinței Tale fixată în înțelepciune, compasiune și dragoste pentru întreaga omenire!

SADHU ȘI CELE TREI PIETRE

 După o pauză îndelungată voi începe să postez unele povestiri inspiratoare preluate din traducerile pe care le-am făcut. Fiecare povestire are o inspirație spirituală înălțătoare. Unele le voi posta așa cum au fost traduse de mine iar altele vor fi ușor modificate pentru a nu fi prea lungi căci acum timpul de citit s-a scurtat. Urez lectură plăcută celor care vor avea răbdarea de a citi!

SADHU ȘI CELE TREI PIETRE

 În martie 1949 a avut loc inaugurarea Templului Mamei, iar munca dedicată acestui templu a fost deseori consacrată în prezența lui Sri Bhagavan. În fața altarului Matrubhuteswara, fusese construită Sala Jubileului pentru a găzdui numărul tot mai mare de devoți. În această sală a fost instalată o canapea mare din granit cu o gravură elaborată peste care s-a așezat o saltea de mătase pentru confortul lui Bhagavan. Întrucât o pernă mare era așezată lateral pentru ca Bhagavan să-și rezeme brațele, o altă pernă mare era așezată la spatele lui pentru sprijin și o a treia pernă era puă la picioarele lui, spațiul efectiv de ședere era considerabil redus.

Într-o zi, când Suri Nagamma a intrat în sală, Sri Bhagavan a spus, privind la însoțitorii săi: “Vedeți cum alunecă această saltea dintr-o parte în alta? Oamenii cred că va fi confortabil pentru Bhagavan dacă este folosită o saltea costisitoare. Cu toate acestea, nu este posibil să stai în tihnă pe ea. De ce a trebuit asta? Ar fi mult mai confortabil dacă aș sta direct pe canapeaua de piatră. După cum se spune în povestea despre sadhu, oamenii cred că unii Swami se confruntă cu mari greutăți atunci când trăiesc într-o baracă acoperită cu paie și se odihnesc pe o bancă de piatră, lucru pentru care oamenii fac atâta zarvă. Poate că ar fi mai bine dacă, la fel cu acel sadhu din poveste, adun niște pietre asemănătoare cu cele pe care le-am avut în peștera Virupaksha, le duc cu mine în orice loc merg și le așez în locul unei saltele ca aceasta”. Un devot a întrebat: “Care este povestea despre sadhu, pe care Bhagavan a menționat-o acum?” După aceea, Bhagavan a început să spună următoarea poveste.

Un mare mahatma trăia ca un sadhu sub un copac într-o pădure. Întotdeauna păstra cu el trei pietre. În timp ce dormea, obișnuia să țină o piatră sub cap, una sub talie iar a treia sub picioare și se acoperea cu o pânză. Atunci când ploua, corpul său era așezat pe pietre și astfel apa curgea pe dedesupt, iar apa care cădea peste pânză se prelingea pe pământ. Întrucât somnul său nu era tulburat, el obișnuia să doarmă profund. Când nu dormea, obișnuia să pună cele trei pietre laolaltă ca o vatră și se așeza confortabil pe ele. Prin urmare, șerpii și alte reptile nu-l deranjau și nici el nu le tulbura, căci obișnuiau să se târască printre fantele dintre pietre. Unele persoane obișnuiau să-i aducă mâncare, iar el o mânca. Așadar, nu avea de ce să-și facă griji.

Un rege, care a venit în acea pădure pentru vânătoare, l-a văzut pe acest sadhu și a simțit, ’Ce păcat! Cât de mult trebuie să sufere, trebuind să-și acomodeze corpul la acele pietre și să doarmă pe ele. Îl voi lua acasă și îl voi ține cu mine cel puțin o zi sau două și îl voi face să se simtă confortabil’. Gândind așa, s-a dus acasă și a trimis doi dintre soldații săi cu o lectică și cu purtătorii de lectică, cu instrucțiuni de a invita pe sadhu cu tot respectul cuvenit și a-l aduce la palatul său. El le-a mai spus că dacă nu vor reuși să-l aducă pe sadhu, vor fi pedepsiți. Aceștia au venit, l-au găsit pe sadhu și i-au spus că regele le-a poruncit să-l ducă la palat și deci ar trebui să vină. Când el a arătat că nu era dispus să meargă, ei au spus că vor fi pedepsiți dacă se vor întoarce fără el. Prin urmare, ei l-au implorat să vină doar pentru a-i salva de necazuri. Deoarece nu a vrut ca ei să aibă probleme din această cauză, a acceptat să meargă cu ei. Ce avea el să-și împacheteze? O kowpinam (o pânză mică folosită pentru acoperirea părților intime), un cearșaf și cele trei pietre. A împăturit și a pus kowpinam și cele trei pietre în cearșaf și le-a legat împreună. ’Ce este asta? Acest swami aduce cu el pietre când merge la un palat regal? Este nebun, sau ce?’, cugetau acei soldați. Oricum, a intrat în lectică cu pachetul său și a ajuns la rege.

Regele a văzut pachetul și gândind că conține unele lucruri personale, l-a dus pe sadhu în palat cu respectul cuvenit, l-a ospătat corespunzător și a aranjat un pat cu o saltea din bumbac mătăsos pentru a dormi. Sadhu și-a desfăcut pachetul, a scos cele trei pietre, le-a aranjat pe pat, s-a acoperit cu cearșaful și a dormit ca de obicei.

A doua zi dimineață a venit regele, s-a înclinat în fața lui cu respectul cuvenit și l-a întrebat: “Swami, îți este confortabil aici?”

Swami: “Da. Ce este diferit aici? Eu sunt întotdeauna fericit.”

Regele: “Nu este așa, Swami. Tu ai experimentat în pădure dificultăți grele fiind nevoit să dormi pe acele pietre. Aici, acest pat și această locuință trebuie să-ți fi oferit fericire. De aceea întreb.”

Swami: “Patul care era acolo este și aici. Patul care este aici este și acolo. Prin urmare, am fericire pretutindeni. Nu este nimic schimbat până acum, fie cu privire la somnul meu, fie la fericirea mea.”

Regele era nedumerit și se uită la pat. A văzut că cele trei pietre erau pe pat. După care, regele s-a prosternat imediat în fața lui swami și a spus: “Oh, om măreț! Fără să-ți cunosc măreția, te-am adus aici cu intenția de a te face fericit. Nu știam că ești întotdeauna într-o stare de fericire și m-am comportat în această manieră prostească. Te rog să mă ierți și să mă binecuvântezi!” După ce și-a compensat greșeala în acest fel, regele i-a permis lui sadhu să-și urmeze drumul. Aceasta este povestea acelui sadhu și a pietrelor sale.

“Deci din punctul de vedere al unui Mahatma, viața liberă este adevărata viață fericită?” a întrebat acel devot.

“Ce altceva? Viața în clădiri mari ca aceasta este ca viața în închisoare. Doar că eu pot fi un prizonier de categoria A. Când stau pe saltele ca aceasta simt că stau pe un prickly pears (fructe de cactus). Unde este liniștea și confortul?” a spus Bhagavan.

A doua zi, salteaua a fost luată și o saltea obișnuită a fost întinsă pe canapea. Chiar și așa, multe persoane s-au gândit că ar fi fost mult mai bine ca Bhagavan să plece și să ducă o viață liberă ca cea a lui sadhu din poveste. Dar Bhagavan a trebuit să rămână numai acolo, ca un papagal în colivia devoților, pentru că devoții nu-l lăsau niciodată liber.